Să profităm de Roger! Cât mai putem

Federer a părăsit în sferturi US Open, dar gândeşte în perspectivă. Iar perspectiva imediată ne spune că tot ei, bătrânii, se vor bate pentru titluri

Frumoasă declaraţia lui Federer după înfrângerea în faţa lui Del Potro, în sferturi la US Open. „Ar trebui să doară. Şi chiar doare, dar cu sezonul pe care l-am avut e mai uşor să aşezi totul în perspectivă. Îmi va trece repede”.

Îl apără titlurile
Federer vorbeşte despre perspectivă. Când un mare sportiv vorbeşte despre perspectivă şi tocmai a împlinit 36 de ani, te gândeşti că delirează. Pe Federer îl apără însă tocmai cele două Grand Slam-uri câştigate anul acesta, Melbourne şi Wimbledon. Dacă nu ar fi fost victoriile din Australia şi din Anglia, plus turneele de la Indian Wells, Miami sau Halle, afirmaţiile elveţianului puteau fi privite ca tentativa demnă de milă a unui imens campion de a nu recunoaşte efectul devastator al trecerii timpului. Nu îşi dă seama că a sosit momentul să se retragă, dom’le! Nu înţelege că a îmbătrânit, se agaţă ca înecatul de singurul lucru pe care ştie să îl facă în viaţă.

Urmaşii căutătorilor de aur
Poate aşa ar fi sunat multe comentarii. Lumea te iubeşte cât eşti în vârf. Iar drumul de la pisc la prăpastie este atât de scurt! 4 seturi de exemplu, cât a avut nevoie del Potro să-l învingă pe Federer. Câţi dintre cei prezenţi miercuri noaptea pe arena Arthur Ashe credeţi că au rămas cu sechele emoţionale după înfrângerea lui Roger? Spectatorii l-au salutat pe învins şi l-au uitat în clipa următoare. Apoi l-au îmbrăţişat pe învingător. Sunt aceiaşi oameni care întârzie în pauzele dintre game-uri pentru că au fost să-şi cumpere un burger, sunt cei care se bucură când le aterizează vreo minge în mâini, de parcă au pescuit vreo perlă în adâncurile oceanului. Sunt urmaşii căutătorilor de aur, în stare să facă moarte de om pentru bunul lor. Este inocenţă pură şi cinism veritabil în acest tip de comportament al americanilor. Dar să nu intrăm prea departe pe un teritoriu doar în aparenţă simplu de înţeles.

Delpo, erou sau actor? Sigur, subiect de film
Să ne întoarcem la Roger, la Rafa, la Delpo. Care Delpo vine de undeva de foarte departe. Din suferinţa care l-a aruncat de pe traiectoria succesului. Nu a fost o revenire ca în filme. Realitatea este prozaică, iar urcuşul argentinianului a fost anevoios şi dureros, presărat cu nenumăratele intervenţii chirugicale pe care le-a suportat. Cariera lui chiar este un bun subiect pentru scenariul unui viitor film şi dacă semifinala cu Rafa Nadal va fi prilej pentru încă o victorie, avem asigurat şi happy end-ul made in Hollywood. Interesant ce se va întâmpla în acest meci. Spaniolul revenit în fruntea ierahiei ATP arată reîncărcat şi ceva pe deasupra, iar Del Potro şi-a regăsit echilibrul la serviciu, dar peste toate şi-a recuperat fluenţa loviturii de dreapta, probabil cea mai de temut din circuit. Nu am înţeles totuşi ce s-a întâmplat la meciul contra lui Dominic Theim. Dacă eşti bolnav, victimă a unui virus, cu respiraţia diminuată, cum poţi reveni de la 0-2 la seturi jucând din ce în ce mai bine? A fost teatru sau eroism acolo?

Nu plânge nimeni după Nole sau Andy
Din partea cealaltă a tabloului nu vine nimeni. De fapt, vine negreşit un outsider. Spaniolul Carreno Busta sau sud-africanul Kevin Anderson sunt jucători harnici şi disciplinaţi, dar sub nicio formă vedete potenţiale sau în devenire. Ar fi aici momentul să observăm că marile absenţe ale lui Djokovici, Murray sau Wawrinka nu au provocat suspine la US Open. Foarte ciudat, dar nu am auzit pe nimeni să plângă după ei. Asta apropo de recunoştinţa cu totul perisabilă a publicului. De pretutindeni, nu doar american. Ar mai fi fost şi prilejul ca în acest articol să vorbim de tineri, dacă tinerii nu şi-ar fi rupt dinţii în carnea tare a bătrânilor. Denis Şapovalov şi Andrei Rubliov pot fi nume importante mâine, foarte importante.

Tineri, nerăbdători şi necopţi
Deocamdată le lipseşte ceva, acel ceva pe care acum foarte mulţi ani îl aveau Borg, Wilander, McEnroe, Chang ori mai încoace Agassi sau Sampras. Acei copii minune aveau de partea lor nu doar forţa nestăvilită a adolescenţei, ci şi mintea unui om trecut prin greutăţile vieţii. Şapovalov şi Rubliov sunt copii ai timpului lor, foarte talentaţi, dar, mi se pare, imaturi. Necopţi nu atât în joc, cât la minte. Ar fi timpul să ne obişnuim cu asta şi să profităm cât mai este timp de dorinţa lui Federer de a juca în continuare. Asta ca perspectivă, vorba lui.