Screciu vrea goluri, nu gol!
Dacă ne vom grăbi să râdem de foarte tânărul mijlocaş al Craiovei, înseamnă că ne merităm mediocritatea
Vladimir Screciu a vorbit înainte de meciul Craiovei cu AC Milan. A făcut-o cu detaşarea unui adolescent care a împlinit 17 ani în ianuarie. Unii i-ar zice inconştienţă. Ce ar fi însă dacă i-am spune maturitate? Poate că ne-am apropia cu adevărat de esenţa mesajului transmis de mijlocaşul oltean.
Înapoi în timp
Ca să înţelegem mai bine ce ne-a spus Screciu, o poveste. O istorioară pierdută, din timpurile încă romantice ale fotbalului. Se întâmpla în 1974, la Cupa Mondială găzduită de Germania Federală. Şi câştigată chiar de acea Germanie a lui Beckenbauer şi Gerd Muller după o finală de neuitat cu Olanda lui Johan Cruyff şi Johan Neeskens. Era o lume mai simplă şi mai puţin contrafăcută. Era pe când la turneul final mondial participau doar 16 echipe, crema fotbalului mondial. Era pe când lumea descoperea fotbalul total al olandezilor, iar eroii acestui sport minunat arătau ca nişte cavaleri strălucitori. La acel Mondial german, Germania a fost confirmarea, Olanda, învinsa neconsolată, iar Polonia, marea surpriză.
Amintiri despre viitor
Polonia a câştigat bronzul după victoria cu 1-0 în finala mică împotriva unei Brazilii care îşi apăra titlul cucerit în Mexic, cu 4 ani înainte. Era Polonia lui Lato, Zmuda şi Szarmach, a lui Deyna şi a lui Tomaszewski. Jan Tomaszewski apăra poarta acestei formaţii care uimea şi care reuşea în grupe o victorie cu 2-1 în faţa Italiei, pentru care înscria un anume Fabio Capello. Italia lui Facchetti, Mazzola, Causio şi Anastasi, dacă mă înţelegeţi. Înainte de duelul cu Squadra Azzurra, nimeni nu dădea vreo şansă polonezilor, iar Tomaszewski a fost întrebat de ziariştii peninsulari dacă nu are ameţeli la gândul că va da piept cu Chinaglia. Regretatul Giorgio Chinaglia era cel mai în vogă atacant italian al vremii, mai ales că Gigi Riva lipsea din cauza unei accidentări. Răspunsul lui Jan Tomaszewski, un anonim în fotbalul mare, la fel ca şi coechipierii, a stupefiat. „Chinaglia? Nu ştiu cine este Chinaglia, deci nu are de ce să-mi fie frică”. Nu contează dacă chiar nu ştia. Dat fiind momentul întâmplării, pe când internetul era subiect de literatură SF, înclin să cred că pur şi simplu Tomaszewski nu ştia cine-i Chinaglia.
Mesajul unui adolescent
Au trecut 43 de ani de atunci şi s-au schimbat ere geologice în fotbal. Esenţa mesajului rămâne, oricât de nebunească (sau puerilă) ar părea. Nicio mare victorie (surpriză) nu este posibilă atunci când nu crezi că poţi răsturna munţii. Iar Milanul de astăzi nu mai este un munte, ci un deal vopsit în munte. Rămâne să vedem dacă şi Craiova este măcar o dună. Un deluşor plin de vipere. Până atunci, să ne hrănim cu optimismul lui Screciu.
„Nu mă sperie, pentru că ei nu au rămas aşa omogeni, cum am rămas noi. Suntem o echipă unită, iar echipele italiene greu îşi dau drumul la joc din primele partide. Prin lunile octombrie- noiembrie îşi fac ele jocul lor adevărat. Sperăm să fie aşa şi să fie o surpriză mare”.
Screciu îşi doreşte să facă schimb de tricouri cu Donnarumma dintr-un motiv precis.
„Ne potrivim. Suntem cam de aceeaşi vârstă, el e cu un an mai mare, dar cu el aş vrea chiar dacă este portar. Să îi dau şi un gol ar fi ceva foarte frumos. Nu contează cine o să dea golul, sperăm să dăm goluri, nu gol”.
Deci, goluri, nu gol! Încercaţi să priviţi declaraţia lui Screciu altfel decât cu ochii microbistului hârşit şi scârbit de viaţă, a omului care le ştie pe toate. Luaţi-o ca pe un strigăt de bucurie a celui care se pregăteşte să joace împotriva uneia dintre cele mai mari echipe din istoria fotbalului. Şi, orice veţi citi pe tabelă la sfârşitul meciului, nu râdeţi de Screciu! Sper să înţelegem împreună de ce.