Astăzi, Simona, astăzi!

Eastbourne a fost ultima escală înainte de Wimbledon. Halep putea merge la Londra din postura de lider mondial

Spunea cineva pe blog că este chinuitor să urmăreşti meciurile Simonei Halep. Ne mai îndemna omul să nu mai analizăm evoluţiile Simonei decât la finalul turneelor ei câştigate. O să îmi însuşesc epitetul „chinuitor” fiindcă mi se pare foarte potrivit, dar voi încălca sfatul de a nu mai comenta despre felul în care a arătat jocul numărului 2 mondial la Eastbourne. Şi nu numai jocul.

Sobri, dar nici chiar aşa!
În fond, ce poate fi mai tentant decât să comentezi jocul Simonei? Să comentezi jocul lui Marius Copil? Aici ar trebui o atenţionare în text, căci din public se aud deja fluierături. Încercare de glumă care vă poate afecta emoţional! Fiindcă nu ştiu dacă aţi observat, lumea şi-a cam pierdut simţul umorului. Da, domnule, am devenit de o sobrietate ieşită din comun! Demnă de o vară mai răcoroasă. Să revenim totuşi la Simona Halep şi nu într-un registru umoristic. Dar nici foarte grav, că vorbim despre tenis, nu despre nu ştiu ce pilon de pensie. O părere la rece, adică la aproape o zi de la înfrângerea în faţa Carolinei Wozniacki. Să încercăm să vedem şi lucrurile bune, şi lucrurile rele care i s-au întâmplat Simonei la Eastbourne. La Eastbourne, unde s-a adunat crema tenisului feminin pentru acomodarea cu iarba. La Eastbourne, unde fie ploaie, fie soare, se aud ţipetele pescăruşilor şi clopotele bisericilor. Frumos! Şi mai frumos era dacă Simona profita de ocazie şi urca pe locul 1 în clasamentul mondial. Căci Angelique Kerber a avut grijă şi a pierdut în faţa prietenei noastre de la Mamaia, englezoaica Johanna Konta.

Am retrăit coşmarul
Aritmetica spune aşa. Simona Halep a jucat 9 seturi la Eastbourne, primul ei turneu pe iarbă anul acesta. Odată sărit Birmingham, Eastbourne rămăsese unicul prilej de verificare/acomodare înainte de Wimbledon. Simona a câştigat două partide, destul de greu cu chinezoaica Ying-Ying Duan, foarte complicat cu bulgăroaica Ţvetana Pironkova. Amândouă meciurile au reclamat set decisiv. Mai mult, contra Pironkovei a fost nevoie de două seturi decise la tie-break şi de un set decisiv încheiat cu 7-5! Cea de-a treia întâlnire a Simonei, disputată şi contra adversarei celei mai redutabile, Caroline Wozniacki, a repovestit cumva finala de la Roland Garros. Am retrăit coşmarul, dar la dimensiuni emoţionale reduse.

Care este versiunea adevărată a Simonei?
A fost mai întâi revenirea frumoasă din primul act al meciului, de la 2-5 la 7-5. Apoi, în antiteză, căderea cu iz de abandon din setul al treilea. Cu staţie de tranzit blocajul din setul secund, de la scorul de 3-0 pentru Halep. Când românca defila, iar blonda Caroline cu tatăl Piotr, arhetipul instalatorului polonez, nu mai găseau cuvinte nici în limba maternă pentru a descrie deruta provocată de avalanşa de lovituri câştigătoare. Mingi proiectate cu o precizie impresionantă din partea fileului ocupată, acesta este termenul!, de Simona Halep. Deci care este adevărul despre jocul Simonei? Măreţia din finalul primului set şi debutul celui de-al doilea sau prăbuşirea din setul 3? Concentrarea sau abandonul? Bucuria de a juca tenis, afirmată repetitiv, sau supliciul de a juca tenis, neafirmat, dar atât de vizibil în situaţiile de criză?

Urmele lăsate de Ostapenko
Mi-e teamă că nu ştie nimeni ce se întâmplă în acele momente pe traseul dintre mintea şi sufletul Simonei. Nici antrenorul Darren Cahill, nici managerul Virginia Ruzici, nici măcar părinţii. Firea ei rebelă nu mai poate fi controlată de nimeni în acele clipe de revoltă ilustrată prin abandon. Aici ar fi de lucrat în continuare, dar cu largul concurs al Simonei. Cred că amintirile finalei pierdute la Paris sunt încă vii, iar apropiaţi ai numărului doi mondial confirmă teoria. Pe scurt, ideea este următoarea. Simona nu a lăsat să se vadă cât a fost de afectată de înfrângerea în faţa Jelenei Ostapenko. Recuperarea ei fizică, dar mai ales emoţională sunt întreprinderi de durată.

Darren, fă şi tu ceva!
După andocarea în portul regretelor, Eastbourne a fost un bun prilej de ieşire în larg. Chiar şi în condiţiile ratării prilejului de a o detrona pe Kerber. Ocazie pe care nu o întâlneşti în fiecare zi. Prin dispariţia din competiţie a nemţoaicei, prezenţa Simonei în finala turneului ar fi fost paşaportul spre locul întâi al ierarhiei mondiale. Astea sunt ocazii pe care nu ar trebui să le ratezi cum ratezi metroul. Nu ştiu de ce am impresia că echipa ei ar trebui să facă mai mult decât să îi întreţină iluzia acelui „Şi mâine-i o zi”. Nu, astăzi este ziua cea mai importantă! Ştiu, de pe margine este foarte uşor. Tot de pe margine însă se vede şi mai bine decât din teren.