Alin Stoica, victima patriei

Fost copil minune, fiul căpitanului istoric al Stelei din anii '80 le spune belgienilor că România l-a trădat

Sună atât de frumos şi trist ce spune Alin Stoica. Aproape ca un alint. Fostul jucător al lui Anderlecht regretă astăzi alegerea făcută în tinereţe. Aceea de a juca pentru România, nu pentru Belgia. Să vedem ce spune fosta mare speranţă a fotbalului românesc şi chiar belgian, apoi să încercăm să înţelegem. Poate că supărarea omului are un temei. Sau poate că Alin exagerează. Ori pur şi simplu nu spune (tot) adevărul.

„Cel mai mare regret? Că am ales în 1998 naţionala României, şi nu Belgia. Aş da totul azi să pot juca măcar un meci cu «diavolii roşii»”. (…) „Am refuzat Belgia atunci pentru că era logic să dau prioritate ţării în care m-am născut, eram fiul unui mare fotbalist român. Într-un final, am realizat că România nu a respectat alegerea grea făcută de mine.”

Când şi unde s-a rupt ceva?
Emoţionant! Declaraţiile lui Alin Stoica au apărut cu subiect şi cu foarte multe predicate (am ales, am refuzat, era, eram, am dat prioritate, nu a respectat) în cotidianul belgian La Derniere Heure. În general predicatele enumerate se leagă de subiectul România sau de sub-subiectul „naţionala”. Reproşul lui Alin este limpede, aşa ca o pasă de-ale lui, pe când avea 18 ani şi era văzut drept noul Scifo pe Constant Vanden Stock. Da, sună frumos şi trist ce spune Stoica junior pentru cititorii belgieni.

Este însă şi adevărat? Fiindcă în cariera lui s-a rupt ceva nu în România, în cele câteva apariții pentru națională, ci în Belgia, acolo unde se transferase ca o imensă speranţă la doar 16 ani şi jumătate. De la Steaua la Anderlecht. Alin Stoica a ajuns la Anderlecht când era un copil. Unul talentat, care avea să deprindă rigorile profesionismului nealterat de metodele strămoşeşti. Ziceam noi. Urma să crească frumos.

Standaard Wetteren? FC Gulbene?
Când s-a deşirat ceva în cariera lui Alin Stoica? La 22-23 de ani, exact când ar fi trebuit să atingă apogeul. Iar asta, din păcate, nu are legătură cu opţiunea lui pentru naţionala României. Nu naţionala României l-a împins către cluburi din ce în ce mai mici, apoi spre uitare şi derizoriu, ci altceva. După cele 6 sezoane sub culorile alb-albastre ale multiplei campioane a Belgiei, dintre care primele două au fost de adaptare&creştere, după alte două sezoane promiţătoare, a urmat stagnarea, apoi transferul la un alt club din ţara celor mai bune bomboane de ciocolată din lume.

Club Bruges însemna totuși un pas înapoi. Mic, dar înapoi. După aceea a urmat căderea. Vertiginoasă. Tabelul care urmează vă va lumina, poate mai mult decât declaraţiile senzaţionale din La Derniere Heure. Cifrele şi numerele dezvăluie o realitate crudă, străină de presupusele persecuţii de la naţionala României.

1995–1996     Steaua Bucureşti     1     (0)
1996–2002     Anderlecht     128     (23)
2002–2004     Club Bruges     34     (6)
2005     Siena     0     (0)
2005     Naţional Bucureşti     6     (0)
2006     Politehnica Timişoara     4     (1)
2006–2008     Gent     33     (2)
2008     Mouscron     5     (0)
2009     Braşov     1     (0)
2009     Vojvodina     4     (0)
2013     ACS Timişoara     6     (1)
2014     Concordia Chiajna
2014–2015     Standaard Wetteren
2015     FB Gulbene
2016–     Sohar SC

Nu România este de vină, Aline!
De ce s-a întâmplat aşa? Nu ştiu. Nu cred că ştie nici Tudorel Stoica, faimosul tată al lui Alin. Nu cred că ştie nici Alin însuşi, deşi este un băiat inteligent, bine educat. Ce a fost? Delăsare? Un deficit de ambiţie? Un anturaj prea libertin? Spleen, cum zic englezii? O limită fizică sau una psihică? O lipsă de voinţă, de asumare? Apropo, capitol la care era campion seniorul. Poate din toate câte un pic. Este trist că s-a întâmplat aşa, dar nu opţiunea pentru naţionala României l-a împins spre ratarea carierei pe Alin Stoica.

Ştiu, sună interesant pentru cititorii belgieni să arăți cu degetul spre România, ca sursă a răului, dar măcar suporterii lui Anderlecht pot depune mărturie că lucrurile stau altfel. Să îi întrebăm, Aline? Sau să lăsăm aşa povestea, cu o lacrimă pe obraz despre felul în care nu ne-a fost patria recunoscătoare şi ne-a tăiat aripile?