Clovnul şi clovnii

Despre responsabilitatea jucătorilor naţionalei, tăcere. De ce? Fiindcă ni s-a inoculat ideea că ei sunt doar simpli executanţi

Imaginea din Gazetă, cu Christoph Daum costumat în clovn, face toţi banii. Mai ales că nu este un trucaj fotografic. Instantaneul a fost realizat în Germania, la un festival tradiţional, cu 8 ani în urmă. Pe când nici noi, nici el nu visam să avem selecţioner străin, şi neamţ pe deasupra. De fapt, visam, dar trebuia să ne mulţumim cu rotaţia cadrelor armatei. Nea Puiu, nea Piţi, nea Puiu, nea Piţi. Plus un intermezzo de uitat cu Lucescu junior. Şi iată că visul a devenit realitate. Şi iată că visul s-a transformat în coşmar în timp record. Nici măcar în coşmar. O glumă proastă.

Statistica e rece, obrazul ne frige de ruşine!

Totul, absolut totul vorbeşte despre un mandat eşuat. Daum a venit la cârma naţionalei în urmă cu mai puţin de un an, pe 7 iulie 2016. Imediat după turneul final Euro. Nu-i aşa că vi se pare că a trecut un secol de atunci? De ce? Simplu, acţionează scurgerea subiectivă a timpului. Când trăieşti ceva rău, minutele devin ore, zilele se transformă în luni şi lunile în ani. Dar aici nu vorbim doar despre impresii sau senzaţii. Statistica rece ne frige obrazul de ruşine, iar comparaţiile cu predecesorii şi cu rezultatele altor echipe naţionale de mâna a doua şi a treia ne uluiesc. Cu doar 6 puncte acumulate în 6 meciuri, ca o furnicuţă netalentată, România ocupă penultimul cel mai slab loc 4 din grupele europene de calificare la Mondialul din 2018. Doar Feroe e mai slabă decât noi cu 5 puncte câştigate.

Golgeterul Andone

Mai vreţi? Mai avem, colegii mei au strâns mănunchi „realizărili”. Preliminarii cu record de ineficacitate, 468 de minute fără gol marcat, doar două dintre acestea fiind înscrise din acţiune. Ultimul chiar de Stancu împotriva Poloniei, mai exact de spinarea lui Florin Andone. Lucru trecut sub tăcere în mod suspect. Să mai spună cineva că Andone nu contribuie decisiv când joacă pentru România! Şi odată cu Andone şi cu Stancu realizăm translaţia de la selecţioner la jucători. Să îl lăsăm pe Daum să trăiască în realitatea lui virtuală, cu un Bucureşti populat de propriii suporteri şi încredinţat că ziariştii sunt singurii nebuni care îl întreabă de ce nu îşi dă demisia. „Domnul” Daum, cum îi spun ipocrit oamenii de fotbal, îşi merită scatoalcele, „handflache” pe limba lui şi a lui Goethe, dar riscăm să îi uităm pe jucători. Şi e nedrept, că totuşi ei au fost pe teren la Varşovia.

Neluţu Sabău propune o temă de discuţie interesantă în interviul pe care i l-a acordat colegului Marius Mărgărit. Sabău nu doar că este ardelean, dar mai este şi printre ardeleni un om foarte echilibrat. În afară de asta, fostul internaţional nu aparţine vreunei facţiuni rivale conducerii FRF. Aşa că părerea lui chiar contează. Să vedem încă o dată ce spune.

„Am văzut o echipă a României care nu se enervează, nu reacţionează. (…) Nu avem un lider, care să ia atitudine, să îi strângă pe ceilalţi în jurul lui. (…) Nu văd că sunt o echipă, să fie puternici, să fie uniţi. Fiecare a încercat să-şi facă treaba aşa, să nu i se reproşeze nimic. Adică mi-am făcut datoria, mi-am respectat sarcinile, şi gata. La modul ce să fac?, atâta pot, nu avem nicio şansă. Păi aşa, chiar nu avem nicio şansă!”

Personalitate lipsă

Înţelegeţi ce ne spune Sabău? Sau ce ne spunea Ilie Dumitrescu imediat după meciul cu Polonia? Că jucătorul cu personalitate evoluează de la un punct încolo şi împotriva tacticii stabilite de antrenor! Dacă tactica se dovedeşte falimentară, dacă realitatea din teren contrazice teoria, atunci fotbalistul adevărat îşi părăseşte rolul comod de executant şi caută să schimbe ceva. Să găsească soluţii ad-hoc. Vi se pare că unul, măcar unul dintre cei prezenţi pe stadionul Narodowy, a înţeles ce se întâmplă şi a încercat să se revolte împotriva sistemului? Dovadă declaraţiile plate de după meci. Clişee, limbă de lemn. Şi atât.

Amicalul cu Chile va fi un bun prilej… Să ce? A, da, să-l vedem pe Alexis Sanchez. Şi pe Beausejour! Beausejour la Cluj, dragii noştri!