Puterea şi adevărul
Încă un meci memorabil al Simonei Halep. Să ne bucurăm reţinut, aşa cum a făcut-o ea, fiindcă mai este ceva în lucru. Finala Roland Garros
Un bravo cât arena Philippe Chatrier! Şi, încă o dată, un gând bun pentru ce a reuşit până azi Simona. Enorm adică. Admiraţie nesfârşită. Dar tocmai pentru că suntem în Franţa, să nu destupăm şampania. Nu deocamdată pentru că urmează ascensiunea finală. Finala cu Ostapenko. Şi să ne descreţim un pic frunţile cu Mats Wilander, marele campion suedez care ştie tenis mai mult decât noi toţi şi ceva pe deasupra. Din momentul în care, înaintea meciului, Mats la Eurosport a dat-o favorită pe Pliskova, aproape că aveam certitudinea că Halep va câştiga. A devenit proverbial, de cele mai multe ori expertul Mats nu o nimereşte. Mats care altfel este fan al Simonei.
Echilibru. Atenţie, concentrare, forţă mentală. Determinare, calm, privirea înainte. Deplasare în teren care i-ar face invidioşi şi pe Murray, şi pe Djokovici. Djokovici în zilele lui bune. Adaptarea la jocul cehoaicei Pliskova, căreia a ştiut să-i taie elanul. Să-i rupă ritmul. Şi e o întreprindere complicată să rupi ritmul unei fete de 1,86 metri care serveşte spre 200 de kilometri pe oră. Alternarea loviturilor puternice spre linia de fund a terenului cu mingi liftate care o deranjau pe Pliskova. Puterea de a nu te hrăni cu frustrarea că în loc de 5-1 în setul decisiv s-a făcut 4-3, cu o Pliskova care părea că revine. Nu a revenit. Simona a tratat momentul cu o maturitate copleşitoare şi a câştigat setul decisiv cu un 6-3 care a stabilit dreptatea pe teren.
Să sperăm că Simona se va odihni bine, că va savura în tihnă intrarea în finală şi că nu se va gândi că poate de ieri, de azi şi mai ales de mâine nişte copii în România o vor lua drept model. Aşa cum în urmă cu mulţi, foarte mulţi ani, nişte copii, astăzi oameni de peste 50 de ani, visau să ajungă Năstase şi Ţiriac. Sau cine ştie? Poate dacă se va gândi la asta va juca şi mai bine. Bucuria copiilor este peste toate premiile din lume. Baftă!