Demiurgul în papuci

Mourinho a mai câştigat o finală, dar povestea tinerilor de la Ajax nu trebuie citită pe sărite

Jose Mourinho îşi tună îndemnul deasupra oraşului, natura îi răspunde tumultuos. The Special One pe acoperişul lumii. Mă rog, pe acoperişul penthouse-ului. Aici intervine sclipirea regizorului Guy Ritchie. Imaginea apocaliptică devine domestică, brusc. Cadrul larg dezvăluie detalii care fac ţăndări senzaţia demiurgică a mesajului. Jose este în papuci, soarbe o gură de bere fabricată de nişte olandezi, îşi cheamă westie-ul în casă şi se pregăteşte pentru finala cu alţi olandezi. Cei de la Ajax.

Planeta noastră
Finala Europa League 2017 a fost câştigată cu autoritate de Manchester United. O atitudine dominantă care nu a izvorât din posesie superioară sau mai multe situaţii favorabile la poarta adversă. Dar nu victoria cu 2-0 împotriva lui Ajax Amsterdam va fi reţinută de memoria noastră afectivă. Pentru genul acesta de meciuri de o certă calitate, dar care nu sunt nici „istorice”, nici „epice”, nici „fabuloase”, este nevoie de statistici. Fundalul deloc domestic al finalei de la Stockholm a fost dat de context. Meciul s-a disputat într-un mare oraş european lovit nu demult de un atentat terorist revendicat de fundamentaliştii islamici şi a avut o protagonistă provenită din alt mare oraş european proaspătă victimă a aceleiaşi boli globale. Planeta este un loc din ce în ce mai mic şi tot mai nesigur, ne transmit arhitecţii atentatelor. Planeta este a noastră, le spunem noi, numărându-ne victimele şi bandajându-ne rănile.

Antidotul
Şi bineînţeles că un tâmpit a stricat momentul de reculegere dinaintea partidei. Culmea, era un olandez, nu un englez! Şi sigur că se vor găsi unii care să ne certe că amestecăm fotbalul cu politica. De parcă asta ar fi politică. Ca şi cum fotbalul ar putea trăi într-un clopot de cristal care rezistă tuturor bombelor mai mult sau mai puţin artizanale. Mare prostie ideea asta că poţi ignora ce se întâmplă în jur, încuiat în apartament, unde consumi pizza şi seriale piratate! Poate ne vom trezi totuşi. Să nu ne trezim însă că îl înjurăm pe Mourinho pentru chipul cinic al echipelor pe care le antrenează. Pentru orice virus trebuie descoperit antidot.

Dincolo de tactică
La Stockholm, Mou a renunţat la iconiţa care l-a făcut frate de cruce cu nea Puiu şi a revenit la ce ştie el mai bine. Organizare defensivă ireproşabilă, disciplină tactică de fier şi incursiuni cu lovituri scurte, dar dure, în teritoriul inamic. Acţiuni purtate de oamenii care sunt capabili să trăiască şi dincolo de tactică. Mhitarian, Mata, Rashford şi, nu râdeţi!, Pogba. Paulică reîncepe să fie un fotbalist decent, nu un balon umflat cu 120 de milioane de euro. Alături de Pogba, util şi dedicat scopului comun, Fellaini rămâne la fel de dizgraţios.

Ai noştri nu înţeleg nimic
Ajax este povestea tinereţii. Poate chiar a tinereţii cu orice preţ. A o contesta înseamnă să judecăm la nivelul eminenţelor lepefiste, care îşi propun să desfiinţeze centrele de copii şi juniori ale cluburilor şi să anuleze regula jucătorului sub 21 de ani, doar aşa, ca să-i tragă una lui Burleanu. Să nu ne îndepărtăm totuşi de Stockholm. Media de vârstă a olandezilor antrenaţi de Peter Bosz, 22 de ani, nu a fost un argument suficient împotriva maşinii conduse de Mourinho. Frumuseţea paselor, curajul de a privi spre poarta adversă, prospeţimea lui Ziyech, Younes, Traore şi Klaassen s-au năruit în faţa barajului celor de la United. În termeni contabili, am avut dovada că milioanele cheltuite de bogătaşii lui Manchester valorează mai mult decât tinerii de milioane crescuţi de şcoala lui Ajax.

Raport de joc
Îmi şoptesc colegii de la fotbal internaţional că diferenţa dintre echipa de acum a lăncierilor şi aceea din ’95, care învingea pe Milan în finala Champions League, este că atunci, alături de puştii Kuivert, Davids sau Seedorf erau şi veteranii Frank Rijkaard sau Danny Blind. Au dreptate. Diferenţa mai este şi că fotbalul s-a scuturat definitiv de romantism. Locul poveştilor a fost luat de rapoarte de joc. Ca să înţelegem transformarea fotbalului, hai să încercăm o comparaţie între Johan Cruyff şi Cristiano Ronaldo! Sau între Andrea Pirlo şi Toni Kroos. Dacă vă place ce vedeţi, sunteţi pregătiţi pentru finala de la Cardiff dintre Real şi Juve.