Fotbal-tenis

Am vrut să vedem dialogul în trei pentru titlul în Liga 1, am văzut mai mult finala de la Madrid câștigată cu stil de Simona Halep. Şi nervii lui Hagi. De ce, Gică? Pentru ce? Cine te-a mai supărat acum?

Poţi urmări 3 meciuri de fotbal şi unul de tenis în acelaşi timp? Ştim răspunsul dinainte. „Nu!”. Dar, împotriva evidenţei, asta încerci să faci. Şi vezi nişte faze, frânturi de meci. Rişti să nu înţelegi nimic. Ai toate şansele să devii prizonierului unor impresii de moment. Vocalizele speaker-ului de la Stadionul Naţional contrastează cu liniştea Căsuţei Magice de la Madrid, unde Simona Halep luptă pentru titlu împotriva Kristinei Mladenovic sub privirile Nadiei, ale lui Năstase şi ale lui Ţiriac, amfitrionul. La Madrid este mai simplu, decizia nu se va da la TAS.

Butonezi, te enervezi. Pierzi esenţa, captezi senzaţii înşelătoare. Te mai ajută comentatorii, care ştiu că vrei să recuperezi. La Ovidiu, imaginile din jurul stadionului arată dimensiunea rurală a aventurii reuşite de Viitorul. Un stadion prea mic pentru o performanţă atât de mare. Şi o echipă parcă blocată de perspectiva câştigării titlului. Nu parcă, sigur. Este un simptom încercat şi de alţii. Iar CFR joacă. Asta se vede fără să angajezi detectivi pricepuţi în descoperirea non-combatului.

După ce s-a odihnit pentru semfinala de Cupa României cu 10 zile mai devreme, Craiova face figuraţie şi ţine să arate cum te poţi face de râs şi în formulă completă, cu doar 3 zile înaintea meciului cu pricina. Umor involuntar. Sau Voluntari. Scorul, 3-0 pentru Steaua, cu Alibec mereu în faţa porţii, cum îi cerea Piţurcă, spune totul. Dar poţi şti cum funcţionează şi răutatea asta a oltenilor? Să nu cădem totuşi pradă bănuielilor! Suntem de prost gust când vedem blaturi peste tot şi-n toate, ne sugerează cu delicateţe Radu Cosaşu, patriarhul comentatorilor sportivi. Şi foarte probabil să aibă dreptate. Să fim mai buni! Mai creduli.

Între timp, Simona câştigă primul set al finalei cu Mladenovic, Dinamo, tocmai ieşită din cursă după galopul fecesebist, termină prima repriză cu Astra cu un 1-1 muncit, în vreme ce Viitorul înoată în stilul bras împotriva unui CFR care îşi creează ocazii adevărate însoţite de ratări de poveste. Sau de coşmar. Omrani este de departe campionul acestora, de două ori singur, faţă în faţă cu Râmniceanu. Şi bineînţeles că ocaziile lipsă te premiază, astfel că Viitorul deschide scorul prin penaltyul transformat de Gabi Iancu şi provocat de neglijenţa lui Larie, viitorul stelist. Ca să vezi cum se scrie istoria unui titlu! Din gesturi mărunte.

Imaginile de pe bătrânul Stadion Dinamo, cu pistă, nu sunt deloc deprimante, deşi echipa din Ştefan cel Mare este scoasă din cursă. În tribune lumea afişează mine relaxate. Băieţii îşi arată muşchii tatuaţi, fetele zâmbesc rujate. Copiii flutură steaguri cu blazonul canin, adulţii cară nostalgii. Şi mâine-i o zi, Contra şi-a prelungit contractul cu roş-albii. La Ovidiu lumea este încruntată, în frunte cu Hagi. Posibil că aşa trebuie să fii ca să câştigi titlul. Prefer totuşi atmosfera de la Madrid, încordarea pură a meciului dintre Halep şi Mladenovic. Jocul ofensiv al Simonei, care o surprinde pe Mladenovic, ea însăşi o jucătoare de atac. De la un punct încolo, mă uit din obligaţie să văd ce se mai întâmplă la fotbal, unde Viitorul câştigă cu 1-0 şi Steaua cu 3-0. Ar trebui să-mi fie ruşine sau să merg la TAS?