Părinţi proprietari de copii
Ştiţi zicala românească "Eu te-am făcut, eu te omor?" Tragic, într-un fel unii chiar o aplică
Weekend-ul trecut a fost îndoliat de moartea a doi copii ucişi într-o avalanşă în Masivul Retezat. E vorba despre Dor Geta Popescu (14 ani) şi Erik Gulacsi (13 ani), multipli recordmeni la alpinism. Cei doi copii se aflau într-un grup, pe un traseu de vară, alături de 5 adulţi care au scăpat doar cu răni. Printre aceşti 5 adulţi, taţii celor doi copii ucişi de avalanşă. Mai mult, unul dintre iniţiatorii circuitului, despre care Federaţia Română de Alpinism afirmă că era „o expediţie cu caracter comercial”, a fost Octavian Popescu, tatăl alpinistelor Dor Geta Popescu şi Crina Coco Popescu.
Culpă juridică, vinovăţie morală
Aflate de-abia la început, cercetările privind tragedia de acum câteva zile au relevat faptul că victimele nu ar fi purtat cască de protecţie şi nici echipament adecvat unei asemenea expediţii. Foarte important, din grupul de 7 numai copiii şi-au pierdut viaţa, celelalte persoane, iarăşi important, adulte, suferind doar răni nu foarte grave. Dar discuţia în acest moment nu este despre vinovăţie în termeni juridici, ci despre vinovăţie morală. Această nenorocire deschide o dezbatere despre responsabilitate. Despre drepturile părinţilor asupra copiilor. Până unde se întind acestea? Cât şi ce anume au voie să hotărască părinţii în numele copiilor? Până la ce vârstă? Nu e în regulă să îţi obligi copilul să joace şah, darămite să fie alpinist la 10 ani. Este obligatoriu să îţi înveţi copilul să se spele şi să îşi respecte semenii, dar nu îl poţi condamna să fie as al pianului. Poate nu-i place, poate are aptitudini pentru grădinărit.
Putem să ne punem întrebări. Trebuie
Dor Geta Popescu deţinea în palmares 6 recorduri mondiale şi unul european. Primul dintre acestea fusese stabilit la vârsta de 10 ani (!!), când Dor Geta urcase pe Vârful Ararat, 5137 de metri. Au urmat Vârful Damavand (5671 metri) în Iran şi Aconcagua (6960 de metri) din America de Sud. Toate până să fi împlinit 12 ani! Şi ca să fi stabilit un record mondial la 10 ani, înseamnă că fetiţa asta începuse antrenamentele de la 6-7 ani. Înţelegeţi? Iar noi ce ar trebui să facem, fără să părem nici insensibili la durerea părinţilor, dar nici ipocriţi încercând să dăm lecţii? Putem să ne punem întrebări, fiindcă avem şi noi copii. Întrebări despre felul în care îi creştem şi avem grijă de ei. Cum îi protejăm de rău şi de pericole, dar cum îi şi călim pentru greutăţile vieţii. Poate că alpinismul este un sport, deşi eu înclin să cred altceva. Dar dacă este un sport, este unul periculos, cu un considerabil grad de risc. Un părinte nu are dreptul să îşi expună copilul unui pericol potenţial în numele unei glorii discutabile (nu există nicio instituţie abilitată care să omologheze aceste recorduri!) sau mânat de un spirit aventurier. Sau şi mai grav, dublat de un interes comercial!
Drept de viaţă şi de moarte?
Şi mai departe? Să regretăm dispariţia unei mari campioane sau să plângem moartea unui copil împins de tatăl lui să practice un sport extrem? Doi copii purtaţi de mână de taţii lor spre moarte. Nu este o figură de stil. Este cutremurător. Dar compasiunea se amestecă aici cu revolta. Legea din Codul Penal spune „ucidere din culpă”. Legea morală propune alţi termeni. Inconştienţă. Iresponsabilitate. Dorinţa de celebritate pe spatele odraslei. Este un patent cu oarecare vechime deja. Şi peste toate, ideea periculoasă că viaţa copilului îţi aparţine. Ştiţi vorba românească „Eu te-am făcut, eu te omor!”. Proastă vorbă! Şi poate ne mai trezim din goana asta după tot felul de recorduri absurde şi inutile. Apropo, în curând o să auzim cum le-a crăpat inima şi unor practicanţi de supermaraton sau alte probe extreme, care chipurile ne educă voinţa şi ne testează limitele. Dar bunul simţ şi gândirea luminoasă cine ni le dezvoltă?