Acum 28 de ani. Şi acum

Un nume face legătura între două meciuri disputate la distanţă de 28 de ani. Schmeichel. Dar România-Danemarca este mai ales o poveste despre jocul de atac

Schmeichel a devenit peste noapte marea vedetă a Danemarcei. Kasper Schmeichel, nu Peter Schmeichel, fostul mare portar al lui Manchester United. Cu cele două penaltyuri apărate în faţa Sevillei, goalkeeperul lui Leicester se desparte definitiv de imaginea obsedantă a celebrului său tată. Cam târziu, la 30 de ani, dar reuşeşte să se elibereze.

Decisiv şi atunci
Meciul România-Danemarca va fi mai puţin un duel la distanţă al portarilor şi mai mult o luptă pentru gol. Aşa cum s-a întâmplat şi acum 28 de ani în Ghencea, când ai noştri câştigau cu 3-1 o partidă decisivă pentru calificarea la Mondialul din Italia ’90. În afara lui Schmeichel-tatăl, danezii îi mai aveau în teren pe Michael şi Brian Laudrup, pe Morten Olsen, pe Fleming Povlsen şi pe Lerby. România antrenată de Emeric Ienei răspundea cu Hagi, Gică Popescu, Sabău, Lăcătuş, Balint, Dănuţ Lupu. Selecţia lui nea Imi punea în valoare tot ce avea mai bun fotbalul nostru la acea vreme. Era o combinată Steaua-Dinamo, cluburi care pe atunci impuneau respect în Europa. Plus „dizidentul” Popescu, de la Craiova, care trecuse vremelnic prin Ghencea.

Rolul lui Ienei
României îi trebuia neapărat victorie. Era un meci decisiv. Taman ce nu ne plăcea nouă. România, în pofida performanţelor europene ale echipelor de club şi cu toate că producea jucători de mare calitate ofensivă, arătase nu o dată că nu prea ştia să joace la victorie. Cu calificarea pe masă. Acela a fost meritul lui Ienei, schimbarea de atitudine. Faptul că a transformat o echipă îngenuncheată la Copenhaga cu 3-0 într-una ofensivă şi curajoasă, care câştiga cu 3-1 la Bucureşti şi obţinea calificarea la un turneu final de Cupă Mondială după o întrerupere de 20 de ani. Balint (un atacant niciodată preţuit la adevărata valoare), de două ori, şi Sabău o dată semnau golurile unei victorii care ne ducea după 20 de ani la un turneu final mondial. 20 de ani trecuseră de la aventura la Guadalajara!

După 20 de ani. Nu de Alexandre Dumas
20 de ani ne despart şi acum de o posibilă calificare la un Mondial. Vă vine să credeţi cum au trecut timpul şi ratările? Din 1998, din Franţa, când ne permiteam şi excentricităţi şi ne vopseam părul în galben, nu am mai ajuns la un turneu final mondial. Cum a fost posibil? Ce am făcut în tot acest timp? Mai întâi am trăit din rezerve, pe urmă am bătut pasul pe loc, apoi am dat înapoi. Nu mai contează acum. Coincidenţă, un alt meci cu Danemarca ne poate relansa în lupta pentru un loc la Cupa Mondială din Rusia 2018. Un alt meci, într-o altă lume a fotbalului, într-o altă lume pur şi simplu. Acum, ca şi atunci, trebuie să câştigăm. Nu ne mai putem ascunde în spatele unui egal rahitic, ca să nu mai zicem de o înfrângere care ne-ar arunca de pe orbită.

Rolul lui Daum
Trebuie să câştigăm. Trebuie să atacăm. Exact ce nu ne place nouă, specialiştii aşteptatului la cotitură. Christoph Daum este obligat să aducă echipa în starea aceea de spirit în care o transportase Imi Ienei în ’89. O ambiţie vecină cu frenezia. O mobilizare lucidă. Daum nu are jucătorii pe care îi avea Ienei, dar nici Danemarca de azi nu mai este Danemarca antrenată în ’89 de Sepp Piontek. Pe bune! Iar Daum a fost angajat nu să ne spună ce ştiu toţi microbiştii, că avem o generaţie mediocră, ci să scoată aur din piatră seacă. Aşa ne place nouă să credem, că Daum a venit aici să ne califice, nu să ne explice cum putem atinge starea zen. Restul, selecţia, alcătuirea primului 11, sunt treaba lui, a neamţului. Că îl va trimite în teren pe Alibec sau pe Keşeru, că va apela la amândoi, astea sunt opţiunile lui.

Vedeţi meciul!
Poate, cine ştie?, că tot sunt la modă mesajele motivaţionale, Stanciu, Chipciu, Marin şi ceilalţi, dar neapărat alături de Christoph Daum, ar fi bine să vadă meciul de acum 28 de ani. Integral. Mă gândesc că ar fi un timp câştigat. Poate n-ar strica şi câteva vorbe de la nea Imi însuşi, înainte de meci. Ceva simplu, nesofisticat, ceva de genul „Noi să ne facem jocul nostru”. Sau „Să îi urcăm pe garduri!”. Ceva care să ne determine să fim mai puţin respectuoşi cu adversarul. Verstehen Sie? Înţelegeţi?