Noi, cei fără suflet!

Planeta salută victoria Barcelonei. Planeta celebrează triumful Barcelonei. O venerează şi urmează să o sanctifice. Câţiva necredincioşi nu participă la sărbătoare. Ce facem cu ei?

Universul s-a îmbrăcat în blaugrana, de la chinezi la togolezi şi până la alfacentaurezi, iar cei care nu se bucură, cei care nu participă la sărbătoare urmează a fi expulzaţi într-o galaxie rece, a oamenilor răi, negri în cerul gurii. Acolo să stea, să-şi roadă de sub unghii şi să bea venin! Amin!

Doar câţiva tâmpiţi!

Pe scurt, cam aşa stau lucrurile. Dacă nu participi la bucuria generalizată şi generată de calificarea Barcelonei în dauna PSG-ului, înseamnă că eşti un om mic şi pricinos. Unul care nu are nici suflet, nici ştiinţă de fotbal. Un individ măcinat de resentimente, o persoană tristă, asta în cel mai bun caz. Dacă de la Michael Owen până la Gigi Becali oamenii buni au trăit extazul, ce să mai zici? Că doar nu ne-am tâmpit cu toţii! Doar câţiva. Aţi înţeles deja. Aparţin acestei categorii detestabile, dar, din fericire, restrânse. Mă număr printre vietăţile Pământului, că oameni nu ne mai putem numi, care nu se bucură cum se cuvine pentru această clipă istorică a fotbalului, a civilizaţiei, a umanităţii în formele ei superioare. Şi da, confirm, este o problemă cu noi. Atunci când lumea îşi strigă fericirea (fericirea se strigă?), noi ne aflăm în treabă şi observăm că:

Paris Saint-Germain, cuminte ca o cadână qatariană, nu a pus probleme adversarului preţ de 60 de minute. Iar asta s-a întâmplat din cauză că Unai Emery a greşit grav tactica. Acelaşi Unai Emery care croise strategia câştigătoare la meciul de pe Parc des Princes. S-a prostit Emery în două săptămâni, acel Emery pe care îl omagiam într-un articol intitulat bombastic „Antrenor Emeryt”? Nu, dar a arătat că nu stăpâneşte încă exerciţiul marilor partide. I-a fost frică şi a transmis frica echipei pe care o pregăteşte. Rabiot, cel mai bun mijlocaş al lui PSG la Paris, a fost o umbră pe Camp Nou nu doar din cauza unei bruşte lipse de formă. La fel Verratti. Nu mai vorbim despre apatia lui Thiago Silva, conaţionalul lui Neymar.

Barcelona şi-a jucat cartea, Luis Enrique a aliniat o formulă ofensivă, dar catalanii nu au prins o zi de graţie. Se simt uzura, rutina. Saţietatea celui îndopat cu trofee. Au apărut câteva pete de rugină pe sub vopseaua emailată. Messi s-a străduit, dar nu a epatat, Iniesta şi-a pierdut precizia de ceasornicar, Rakitici nu este Xavi. Primele două goluri au fost rodul greşelilor infantile ale fundaşilor parizieni, totul culminând cu execuţia hilară, a la Steliano Filip, a lui Kurzawa. Barcelona are însă meritul incontestabil că şi-a tratat cu voinţă penuria de inspiraţie. A insistat şi a crezut până în ultima clipă.

Arbitrul turco-german Deniz Aytekin a înţeles şi el importanţa istorică a momentului, inventând două penaltyuri cu acoperire regulamentară pentru catalani. Omul şi-a făcut treaba şi cu siguranţă că nu îl paşte vreo dojană din partea forurilor superioare de la UEFA. De la vlădica de la Nyon până la opinca de la Vaslui, lumea îşi dorea o minune la Barcelona. Iar minunea s-a împlinit. Pe ogoare şi în birourile elegante, lumea numai despre asta vorbeşte.

De aceea, a nu te bucura de calificarea Barcăi este totuna cu a fluiera în catedrala Sagrada Familia. Blasfemie la pachet cu observaţia că Parcul Guel al aceluiaşi Gaudi ar putea fi privit şi ca un loc de agrement pentru copii, la limita dintre kitsch şi artă pop. Prin urmare, dacă nu accepţi că Barcelona este cel mai frumos oraş din lume şi nu participi la extazul victoriei, alături de „valurile de mândrie catalană care coboară în teren” (citat din Emil Grădinescu), te descalifici. În loc de concluzie la acest articol mustind de răutate şi de invidie, redau un schimb de replici între doi oameni care îmi sunt prieteni şi care sunt ei înşişi prieteni. Precizare necesară, dialogul a avut loc cu două ore înaintea meciului Barcelona-PSG.

– Ce zici, reuşiţi remontada?
– Nu cred. Dar ştii că eu ţin cu Barcelona. Şi ţin cu Barcelona pentru Messi.
– Ţi-e greu să ţii cu Messi?
– ?!
– Adică, te-ai gândit vreodată cum e să ţii cu altă echipă decât aceea cu care ţine toată lumea şi să ai ca fotbalist preferat alt fotbalist decât pe cel pe care îl iubeşte toată lumea?