Când Dracul este corporatist şi Dănilă Prepeleac un hipiot bătrân

De săptămâna viitoare, la Teatrul Act se va juca o nouă piesă. Poate ar fi bine să ştiţi că există oameni care au îndrăznit să citească altfel basmele lui Ion Creangă. Altfel, dar nu schimbându-le sensul

Atunci când a scris „Dănilă Prepeleac”, Ion Creangă nu s-a gândit că Diavolul te poate ispiti să investeşti în arta contemporană. Nici că Dănilă ar putea arăta ca un hipiot tomnatic, care şi-a pierdut un ochi în lupta cu forţele Răului. Laser contra laser şi smoală contra viclenie ţărănească. La multe nu s-a gândit atunci, la sfârşitul secolului XIX, autorul „Amintirilor din copilărie”. De exemplu că basmele lui vor fi subiectul unor spectacole la Teatrul Act, în al doilea deceniu al mileniului 3. Regizorul Alexandru Dabija s-a gândit şi s-a pus pe treabă. Mesajul este clar. Basmele lui Creangă spun şi altceva decât poveşti de adormit copiii. Spun, cu umor, poveşti de neadormit adulţii. Dar aceste poveşti trebuia rescrise.

De unde și până unde
După montările „Caprei cu trei iezi” şi a lui „Ivan Turbincă”, la care Dabija a fost şi regizor, şi autorul textelor după operele lui Ion Creangă, a venit la rând „Dănilă Prepeleac”. Cătălin Ştefănescu a fost de data aceasta născătorul textului după scrierea povestitorului din Copou, Alexandu Dabija păstrându-şi doar rolul de regizor. Evit să îl împopoţonez cu marca de „dramaturg” pe Cătălin Ştefănescu, deşi realizatorul emisiunii „Garantat 100%” nu se află la prima experienţă în teatru. „Moroi” (text original), montare la Sibiu, „Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?” (după Moromeţii lui Marin Preda) şi „Vanilla Skype” sunt celelalte scrieri ale lui Cătălin care s-au materializat în spectacole consistente şi cu o profunzime oferită tocmai de simplitatea lor. Asta ca să nu decolăm în epitete deplasate. Scrierile lui Cătălin Ştefănescu nu au pretenţia că schimbă sensul artei teatrale, dar spun ceva cu miez, cu o prospeţime venită din bucuria de a încerca lucruri pe care nu le-au gândit înaintaşii.

Dănilă, românul antisistem
Ne întoarcem astfel la Ion Creangă, căruia nu i-ar fi trecut prin cap că basmele lui ar putea deveni montări teatrale. Acelaşi Ion Creangă despre care cred că ar fi râs cu lacrimi la „N-ai tu treabă!”, piesa care are ca punct de pornire basmul „Dănilă Prepeleac”. Bineînţeles că aici şi acum nu urmează să vă povestesc nici basmul, nici piesa. Şi bineînţeles că „N-ai tu treabă!” nu este o comedie, deşi „se râde”. Dănilă al lui Dabija şi Ştefănescu este un om ca noi toţi, nici prea harnic, nici foarte priceput, unul căruia i-ar plăcea să huzurească şi să trăiască la nesfârşit, fără grija zilei de mâine. Dar Dănilă este omul care a dat lovitura, care a pus-o. Dănilă este în acelaşi timp şi un român autentic, căruia îi place să fenteze sistemul. În spectacol, sistemul care corupe, malaxorul de suflete, este întrupat de doi draci tineri cu înfăţişare, limbaj şi apucături de corporatişti. Şi care sunt manevraţi iscusit de Dănilă.

Oameni care își fac bine meseria. Și mai mult decât atât
Până la un moment dat, când situaţia balansează. Iar siguranţa de sine a neortodoxului stăpân de necuraţi începe să fie exploatată în folosul lor de dracii tineri jucați malefic de bine de Andrei Seuşan (Mammon, şeful dracilor) şi Alexandru Voicu (Baalamuk). Dănilă nu este nici interpretat, nici jucat de Marcel Iureş. Este pur şi simplu Dănilă, tot aşa după cum Ivan Turbincă nu era jucat de Marcel Iureş, ci Marcel Iureş era jucat de Ivan Turbincă. Reprezentaţia este scurtă şi concentrată. Are ritm, are tensiune, respiră un aer contemporan, fără să îşi ţipe strident modernitatea. Probabil că specialiştii numesc toate astea viziune regizorală. Mă abţin să intru pe un teritoriu pe care nu îl stăpânesc. Cunoscătorii mi-au atras atenția aasupra unor imperfecțiuni în mecansimul spectacolului. Refuz să glosez pe seama presupuselor defecte ale unei performanțe ante-premieră, chit că mi s-a părut că și scăpările acelea aveau un farmec al lor. Ştiu altceva. Spectacolul pe care l-am văzut la Teatrul Act, o repetiţie generală cu public înaintea premierei, a fost un timp câştigat. O experienţă care îţi induce o stare de bine intelectual, pentru că înţelegi că mai sunt oameni care îşi fac meseria cu pasiune, transportând-o într-o zonă în care se transformă în altceva decât în meşteşug. Oameni care nu sunt pătrunşi de importanţa mistică a muncii lor, ci doar de sensul profund uman al gesturilor noastre cotidiene.

Finalmente, povestea lui Alexandru Dabija şi a lui Cătălin Ştefănescu ne spune că dracul te poate lua şi din uşa bisericii, şi din capsula de criogenie. Este o veste pe care nu trebuie să o luăm foarte tare în serios. De asemenea, nu luaţi în serios mai mult decât este cazul pseudocronica mea teatrală. Este doar (decât!!?) îndemnul să mergeţi la întâlnirea cu un act artistic care vă va pune pe gânduri, deşi veţi fi râs cât la un film cu Mister Bean. Lucrurile importante se spun şi altfel decât stând încruntaţi, cu Biblia, Talmudul sau Coranul în mână.