Mărul lui Adam. Neotrăvit
Dinamo-Craiova 2-1. Dinamo-Craiova a fost acel meci pe care îl aşteptam. Cu fotbal, cu dramatism, cu suporteri. Cu nervi şi cu neprevăzut. A fost şi un duel al antrenorilor. Doi oameni care cred în forţa tămăduitoare a atacului
Bucuria reînnoită a întâlnirii cu fotbalul. Fotbalul stadioanelor care arată ca nişte stadioane, cu oameni vii în tribune, cu galerii care sunt galerii, cu gazonul care este gazon, cu jucători care freamătă în aşteptarea primului fluier. Energia suporterilor, aşteptarea oamenilor care vor da piept pe teren. Emoţia, necunoscutul. Acesta este fotbalul, o întrecere cu oameni, pentru oameni. Acesta este meciul Dinamo-Craiova. Un regal al unui fotbal proletar. Un ospăţ al unui fotbal flămând după meciuri de calitate.
Ca orice activitate omenească, fotbalul este (şi) o chestiune de încredere. Indiferent dacă eşti român, italian, spaniol, brazilian, cecen, azer sau slovac. Adam Nemec este slovac şi a înscris golurile lui Dinamo în partida contra Craiovei. Nemec a fost înconjurat cu suspiciune de la venirea în Ştefan cel Mare. Nemec pe care l-am, hai să fim sinceri!, privit ca pe un surogat al lui Gnohere, care Gnohere, la rându-i, era surogatul altor atacanţi cu adevărat esenţiali din istoria lui Dinamo, Nemec, pe care nu l-am luat niciodată foarte tare în serios, Nemec decatlonistul rătăcit printre fotbalişti, şi-a rupt lesa de pudel blond-roşcat şi a muşcat din apărarea cu chiloţii în vine a Craiovei. Cu execuţii de fotbalist, nu de „sportiv”, aşa cum zicem răutăcioşi despre un jucător care nu este foarte bun prieten cu mingea. Nemec nu este fratele de cruce al lui Suarez după un meci reuşit, dar şi-a câştigat dreptul să fie privit cu respectul cuvenit unui jucător serios.
Am definit personajul principal al lui Dinamo. Care nu este neapărat echipa, aşa cum le place specialiştilor să spună. Deci Adam Nemec. Ar trebui să găsim un corespondent şi în tabăra olteană, fiindcă băieţii lui Contra au avut un adversar care s-a trezit după minutul 20 şi a început să joace fotbal. Coeficientul de talent îl recomanda din start pe Andrei Ivan, iar bara din minutul 29, la cascada de trei bare a Craiovei, spunea că vârful oltean rămânea principala ameninţare pentru poarta apărată de Penedo. Dincolo de ratarea penaltyului, Ivan are o naturaleţe a execuţiilor demnă de un mare jucător. Drumul de la ipostaza de tânăr talentat la aceea de jucător mare se măsoară în goluri multe şi prestaţii constant bune. Ivan mai are de mers şi de alergat.
Dinamo-Craiova 2-1 rămâne, probabil, cel mai frumos meci de până acum al campionatului. Cursivitate, ritm, reuşite personale, faze colective, greşeli, dar greşeli generate de viteza de joc superioară. Un meci frumos. Şi nu prin comparaţie cu torturile săptămânale din Liga 1, ci prin el însuşi. Să citim această întâlnire ca pe un mesaj. Se poate mai bine. Pentru acest mai bine este nevoie de oameni care îşi fac treaba pe teren şi de oameni care participă în tribune. Este nevoie de suflet. Asta se găseşte mai greu.