Cristina şi jocul de-a săracii care se dau bogaţi
Conform unei statistici prezentate în emisiunea "Envoye special" ("Corespondent special") a postului TV France 2, în anii '60 un patron câştiga în medie de 20 de ori mai mult decât un angajat al său
În anii ’80, deci după numai două decenii, raportul patron/amploaiat crescuse substanţial. Primii obţineau venituri de 50 de ori mai mari decât salariaţii lor. Aţi înţeles, ne aflăm pe o pantă crescătoare aproape asimptotic. Prin urmare, nu vă veţi mira să aflaţi că în zilele noastre câştigurile medii ale patronilor superbei noastre planete sunt de aproximativ 300 de ori mai mari decât ale angajaţilor. Care trăiesc pe altă planetă.
„Simulare reală”
Dacă v-aţi pierdut deja răbdarea, dacă vi se pare că vehiculez ideologii de stânga, iar statistica prezentată vă deprimă, vă propun un joc. Foarte la modă în State. L-am deprins graţie aceleiaşi „Envoye special”, excelenta emisiune de anchete jurnalistice prezentată de Elise Lucet. Jocul de-a sărăcia al copiilor din familii americane înstărite. Copii însoţiţi nu o dată de părinţi în această „simulare reală”, cum pretind organizatorii stagiilor de învăţare a sărăciei, ONG-uri sau întreprinzători privaţi. Jocul se bucură de un succes deosebit în rândul clasei avute şi mijlocii din Statele Unite şi are diferite forme de organizare. De exemplu, pentru tinerii de colegiu, joaca de-a sărăcia constă într-un soi de cantonament de două zile în condiţii care ar trebui să recompună privaţiunile vieţii celor lipsiţi de adăpost şi de mijloace de întreţinere.
Chipsuri şi homeless verificat
Mai întâi, adolescenţii cu obrăjorii plesnind de sănătate îşi aleg haine dintr-o garderobă pusă la dispoziţie de iniţiatorii proiectului. Haine despre care ei cred că ar constitui veşmintele predilecte ale amărâţilor pe care îi imită. Lucrurile sunt perfect curate, foarte colorate, semănând mai degrabă a ţinută de carnaval, cu vag aspect de ponosit indus din fabricaţie. Apoi, sărind peste cină (primul supliciu!), copiii capătă saci de dormit şi, împreună cu unii dintre părinţi, petrec prima noapte în aer liber, într-un spaţiu îngrădit şi atent păzit. Acţiunea se petrece bineînţeleles pe timp de vară. Ziua următoare este decisivă pentru pildele pe care trebuie să le extragă participanţii la joc. Un mic dejun compus din chipsuri şi o băutură gazoasă (stereotipul organizatorilor despre o masă de dimineaţă a săracilor). Apoi, o excursie prin zonele în care chiar trăiesc homeleşii, inclusiv o discuţie cu unul dintre ei, atent ales, deci neconsumator de droguri, nedependent de alcool, dar perfect ştirb, personaj care face parte din recuzita show-ului şi care urmează să îşi încaseze onorariul pentru reprezentaţie după plecarea musafirilor.
Ziua când sărăcia ia sfârşit
Cina festivă a taberei este o parabolă a împărţirii lumii în săraci şi bogaţi. „Americanii”, doi băieţi aleşti la întâmplare, dar în principiu să fie cât mai blonzi, au farfuriile pline cu friptură. Salivând de poftă şi aruncându-le priviri ucigaşe, în alt colţ „arabii” şi „indienii” împart nişte falafel sau un bol de orez. „Sărăcia” se încheie a doua zi la prânz, când participanţii, privaţi timp de 48 de ore de hrană decentă, de săpun, deodorant şi pastă de dinţi, merg la casele lor convinşi că au înţeles cum trăiesc o parte dintre semenii lor. Nu mulţi, doar 45 de milioane. Atâţia americani se situează sub pragul sărăciei. Purificaţi moral, pe absolvenţii jocului îi aşteaptă acasă o baie fierbinte, burgerii aburind şi smart TV-ul pe care rulează ultimele isprăvi ale lui Donald Trump. Apoi somnul binefăcător într-un pat în care are loc şi Ghiţă Mureşan.
Jocul nostru, mult mai tare
Şi ce legătură au toate astea cu noi?, veţi întreba nedumeriţi. Cu sportul? Au. Noi am inventat un alt joc, dar în oglindă cu americanii. Jocul de-a săracii care se dau bogaţi. Partea tare este că participi (cotizezi) şi dacă nu te înscrii. Organizatoarea competiţiei pe Bucureşti este Primăria Generală, care, prin vocea doamnei Firea şi prin buzunarul nostru, tocmai a transferat-o la CSM pe handbalista Cristina Neagu, căreia i-a asigurat un salariu anual de 300.000 de euro. De ştiut, CSM Bucureşti are un buget cifrat la 10,5 milioane de euro. Intraţi în horă fără să fim întrebaţi, acum ar trebui să ni se pună la dispoziţie niscaiva Mercedesuri, crose de golf sau ceasuri Hublot. Încă aşteptăm.
Dar nu este timp pentru întrebări populiste de genul unde se duc banii noştri sau dacă este moral să avem o echipă plătită regeşte, cu o regină plătită împărăteşte, într-un oraş cotropit de mizerie, cu străzi desfundate şi cu imobile care stau să cadă? Şi multe altele, le ştiţi. Nu vă place jocul? Nu contează, îl jucăm oricum. Vreţi să vă spun şi rezultatul?