Pep îşi ia la revedere

Guardiola a anunţat că se apropie de retragere. Şi nu este o glumă la început de an

Poate că tentaţia melodramei este mai mare decât aceea a unei abordări reci. Seci. Un mare antrenor spune că are de gând să se retragă. Dar acest „simt că am început deja să îmi iau la revedere” al lui Guardiola include o tristeţe care îi lasă indiferenţi doar pe nesimţiţi.

Şi pe urmă?
Cu doar câteva zile înainte de a împlini 46 de ani, Pep Guardiola a făcut un anunţ ciudat. Se gândeşte la retragere. Simte că ajunge la finalul carierei de antrenor. Nu se vede antrenând la 60-65 de ani. Are obligaţia să îşi respecte contractul cu Manchester City, dar pe urmă… Pe urmă, ce? Asta se întreabă lumea. Ce are de gând să facă un om încă tânăr cu viaţa lui atunci când alţii nu ştiu cum să dea mai tare din coate? Să se afirme, să câştige şi mai mult. Să fie celebri şi celebrissimi.

Burnout, adică oboseală cronică
Este (şi) egoism în anunţul lui Pep? Probabil. Dar cine îl poate învinovăţi că vrea să trăiască fără obligaţii? Şi nu cumva şi-a câştigat acest drept? Este (şi) urmarea oboselii cronice în decizia unuia dintre cei mai revoluţionari şi mai prizaţi antrenori ai fotbalului? Este la mijloc efectul stresului care arde voinţa şi bucuria de a munci? Tot ce se poate. De la Bjorn Borg încoace, suferinţa denumită clinic burnout nu mai este doar teorie. Rememora marele campion suedez cum îşi luase, credea el, câteva luni de pauză. Să respire. Să se odihnească, să stea pe mare, să pescuiască. Să fie departe de nebunia circuitului, de tensiunea marilor turnee. S-a simţit atât de bine, spunea, şi i-a fost atât de greu să se întoarcă la antrenamente încât după alte câteva luni îşi anunţa retragerea. Avea 26 de ani şi jumătate. După un an şi jumătate, a vrut să revină. A fost un eşec răsunător. Nu mai putea fiindcă aparţinea altui timp.

Modelul Cruyff
Povestea lui Guardiola reface cu o simetrie stranie povestea lui Johan Cruyff. Nici Cruyff nu a vrut să îmbătrânească pe bancă. Cruyff a ieşit din scena marelui fotbal înainte de a împlini 50 de ani. Ulterior i s-au atribuit roluri de eminenţă cenuşie în spatele unor proiecte cum a fost Ajaxul anilor ’90, în strategia şcolii de la La Masia, ba chiar în elaborarea tacticii Barcelonei însăşi, a fost ocazional selecţionerul aşa-numitei reprezentative a Catalunyei. Dar activitatea de antrenor în fotbalul de înalt nivel a lui Johan se încheiase odată cu plecarea de la Barcelona. După ce pusese pe picioare Dream Teamul care câştiga 4 titluri consecutive de campioană a Spaniei.

Profet doar la el acasă
Cruyff i-a oferit lui Pep rolul de regizor la centrul terenului, la scurt timp după ce îl promovase în prima echipă a Barcelonei. La 19 ani neîmpliniţi. Discipol al lui Cruyff, marele dispărut al anului care a trecut, Pep a dus mai departe sistemul. L-a dezvoltat şi l-a pliat pe calităţile jucătorilor lui. Cele două Champions League ale lui Pep sunt omagiul adus celui care îl făcea pe Guardiola însuşi campion al Europei cu Barca, după finala din ’92, de la Londra, contra Sampdoriei. Pauza pe care şi-a luat-o în 2012 a fost primul semn că oboseala începe să lupte serios cu plăcerea de a câştiga şi de a elabora sisteme. Iar mandatul de la Bayern, cu trofee, dar fără glorie, semnul că Pep fusese profet doar acasă. Invers decât în pilda biblică.

Rentier şi victimă
Îmi place să cred că Guardiola aparţine categoriei oamenilor care ştiu când să se retragă. Care au puterea să trăiască şi altă viaţă şi nu trăiesc sindromul soldatului întors din război, inadaptabil în societate. Veţi spune că Pep îşi permite o retragere prematură, pentru că a câştigat foarte bine, astfel încât el şi urmaşii lui şi urmaşii urmaşilor lui să aibă un trai îmbelşugat. Da, dar este un lux la care a ajuns prin excelenţa profesată în munca lui. Tânărul viitor pensionar Guardiola nu este însă doar un rentier al fotbalului, ci şi o victimă a acestuia. O victimă bogată, dar o victimă. Priviţi-i pozele din urmă cu 10 ani şi de acum şi spuneţi cu cât vi se pare că a îmbătrânit?