Leonardo da Vinci ştia

Atentatul de la Nisa aduce durere, revoltă şi întrebări. Trecutul ne oferă însă răspunsuri tulburătoare. Geniul autorului Mona Lisei străbate timpurile şi se constituie în cea mai concretă pledoarie pentru libertate

Începem să ne obişnuim. Nu ar trebui. Începem să coabităm cu teroarea, cu camioanele de morţi. Ne îmbătăm mereu cu apa chioară a nepăsării. Suntem convinşi că ororile nu se petrec lângă noi, pentru noi. Ni se pare că locul de reşedinţă al morţii este undeva departe, destinat unor oameni care plătesc pentru nişte păcate grele, fără legătură cu noi. Că „şi-o merită”. Recunoaşteţi acest tip de gândire?

84 de morţi la Nisa. Un camion condus de un dement a măturat sute de ani de civilizaţie şi zeci de oameni. Bilanţ provizoriu, pentru că alţi oameni, oameni pur şi simplu, înţelegeţi?, copii, femei, bărbaţi, tineri, bătrâni, muncitori, fermieri, specialişti în computere, comercianţi, profesori, studenţi, deci oameni, oameni obişnuiţi, oameni cu inteligenţă medie şi oameni cu inteligenţă superioară, suferă laolaltă în spitale. Sunt spitale în care nu cresc viermii şi nu înfloreşte nepăsarea. Viermii sunt pe stradă, pe Promenade des Anglais. Au trecut prin sala de la Bataclan, prin redacţia Charlie Hebdo, în metroul şi în aeroportul din Bruxelles.

La Charlie Hebdo erau „nişte evrei” care îl defăimau pe Alah.

La Bataclan erau „nişte satanişti” care ascultau muzică blestemată.

Cei din Bruxelles trebuiau pedepsiţi pentru că trăiau în capitala Europei decadente, putrede şi prefăcute.

Libertate, egalitate, fraternitate!

Era Ziua naţională a Franţei. Lumea încerca să mai uite. Lumea se bucura. Sărbătorea. Îndrăgostiţii se sărutau, bătrâneii se ţineau de mână ca în tinereţe. Artificiile desenau cerul, şampania fierbea în pahare elegante. Acestea sunt păcate pentru cealaltă lume. „Marginalizaţii” care refuză cu osbtinaţie integrarea şi ucid în numele marginalizării.

De ce se întâmplă mereu în Franţa, tocmai ţara europeană care nu închide nimănui uşa în nas, ţara care şi-a făcut un crez din promovarea diversităţii, a libertăţii de gândire şi de expresie? Întrebări, paradoxuri, moarte. Să lăsăm însă analiza sociologică pentru cei de meserie.

Libertate, egalitate, fraternitate.

Libertatea de a ucide.

Egalitate în faţa demenţei.

Fraternitate în promovarea urii.

Avem de ales. Să ne pese sau să ne fie indiferent. Să cufundăm capul în nisipul grijilor cotidiene sau să privim spre ameninţare. Nu cu ură, dar să o înfruntăm. Suntem parte a acestei lumi, ne place sau nu.

Leonardo, geniul guvernator al umanităţii

Am fost în Franţa până acum o săptămână. În locuri „nevizate de ameninţarea teroristă”. Aşa îmi închipuiam, nu există aşa ceva. Pe Valea Loirei este un conac care se numeşte Clos Luce. Clos Luce este locul în care Leonardo da Vinci şi-a petrecut ultimii ani de viaţă. Francezii, pe care noi îi suspectăm/acuzăm că sunt încrezuţi, prefăcuţi şi falşi mai au şi zone de competenţă. De exemplu, sunt maeştri neîntrecuţi în organizarea unui muzeu tematic. Întîlnirea cu geniul absolut al lui Leonardo la Clos Luce este copleşitoare. Te bucuri ca un copil şi în acelaşi timp îţi dau lacrimile când vezi ce a scos la iveală o minte omenească. Invenţiile lui Leonardo sfidau timpul. Încă îl sfidează. Creaţiile lui artistice sunt şi rodul cercetării ştiinţifice. Trăiau în el artistul, filozoful, medicul şi inventatorul. Îi simţi măreţia şi te simţi moştenitorul unei avuţii nepereche.

Există un citat al lui Leonardo pe un perete al muzeului în care autorul Mona Lisei explică de ce a inventat arme. Fiindcă, dacă nu ştiaţi, Leonardo a inventat arme. Printre altele, tunul, mitraliera cu mai multe ţevi şi tancul. Iată citatul. Şi poze ale armelor inventate de Leonardo.

„Pentru a păstra bunul (darul) principal al naturii, adică libertatea, eu ştiu cum să apăr şi să atac în faţa asediului ambiţioșilor tirani”
– Leonardo da Vinci

Poate că Leonardo ar fi ştiu cum să procedăm acum. Dar nu ştia sigur că poţi omorî oameni cu camionul.