Mai şi opreşte-te, Irina!

Uluitoare prestaţia lui Begu la Roma. În special pe teren. Lângă, ar fi unele lucruri de îmbunătăţit

Margarita Gasparyan în primul tur. Două seturi scurte. Apoi, turul doi, marea lovitură. Victorie strălucitoare în faţa Victoriei Azarenka, tocmai renăscută din propria cenuşă şi trimisă înapoi acolo. Din nou două seturi, fără aluviuni şi fără joc rezidual. 6-3, 6-2 cu numărul 6 WTA, fost lider mondial, deja o performanţă. A venit Daria Kasatkina la rând în optimile de finală, apoi japoneza Misaki Doi în „sferturi”. Victorii autoritare, cu (multe) pasaje excelente şi unele momente de recul. Plus ceva nervozitate oportun sesizată de antrenorul Adrian Cruciat. Observaţie urmată de interesante sfaturi tehnice şi de blânde îndemnuri la calm.

Un pic de cinism nu strică

Aşa a arătat Irina Begu la Roma. Tabloul general este cu adevărat reconfortant. Concentrată, cumpătată, inteligentă, stăpână pe lovituri, tenace, ducând la limită timpul alocat serviciului, ceea ce sapă moralul adversarei indiferent de numele ei. Irina s-a maturizat, a câştigat experienţă, se vede, are altă atitudine în faţa jucătoarelor de calibru. A dobândit şi un pic de cinism în abordarea meciurilor, ceea ce nu-i rău deloc, circuitul feminin nu este deloc o oază de pace şi prietenie, ci mai curând o junglă populată cu doamne şi domnişoare gata să te sfâşie. Şi da, cred că Simona Halep avea dreptate cu acuzaţia de coaching din timpul meciului direct de la Madrid, comunicarea dintre Irina şi antrenorul ei depăşeşte de multe ori nivelul unor încurajări de tipul „Bravo!” sau „Capul sus!” Cât timp arbitrul din scaun nu obiectează se cheamă că fiecare exploatează la maximum prevederile regulamentului.

Rătăcire sau vedetism?

Nu există niciun regulament pentru felul în care îţi consumi timpul după terminarea unei partide, mai ales după o victorie importantă care te-a propulsat pentru întâia dată în penultimul act al unui turneu mare cum este Openul Italiei. Acolo totul funcţionează la bunul simţ şi la nivelul bunei cuviinţe. M-a mâhnit felul în care Irina a ales să nu se oprească măcar câteva minute să semneze autografe copiilor aflaţi în tribună, chiar deasupra tunelului spre vestiare. A trecut pe lângă ei cu o indiferenţă de om căruia tocmai i se înecaseră corăbiile. M-a mâhnit şi m-a contrariat, fiindcă o ştiu un om educat, sensibil şi modest. M-a întristat cu atât mai mult gestul ei cu cât acolo, în tribună, erau nişte copii români, care ţineau în mâini nu doar mingile pentru autografe, ci şi steagul tricolor. Le-am citit frustrarea pe chip. Frustrarea şi dezamăgirea. Parcă şi un început de revoltă. Erau copii, erau şi români. Erau copiii unor români care muncesc din greu într-o ţară străină, dar care vin să te susţină pe tine, Irina! Şi plătesc un bilet din care se constituie măcar o parte a premiilor pentru care vă luptaţi voi acolo.

Exemplul handbalistelor
Opreşte-te, Irina! Mai opreşte-te, unde te grăbeşti? Fiindcă nu cred că ai început să suferi de vedetism, asta ne-ar mai lipsi! Refacerea corpului poate să aştepte câteva minute. Relaxarea, la fel. Vei vedea şi vei simţi că bucuria pe care le-o vei oferi acelor puşti înseamnă mult mai mult decât un masaj temeinic. Este cea mai bună terapie pentru suflet şi pentru conservarea modestiei, crede-mă! Uite, jucătoarele străine ale CSM-ului, recent campioane europene, stăteau pe teren minute bune după meciuri de Champions League şi schimbau pase cu copiii. Ştii, multe dintre ele sunt celebrităţi în lumea handbalului.

Meciul pierdut la Serena este mai puţin important decât mesajul pe care l-ai dat acelor copii pe care i-ai ignorat, Irina. Dacă vei înţelege asta, şi sigur vei înţelege, nu vei mai fi niciodată singură. Ştiu, banii contează al naibii de mult, concentrarea, başca tot felul de chestii, dar ce vrei mai frumos şi mai emoţionant decât recunoştinţa unor copii, eventual şi compatrioţi?