O victorie Mika!
Întotdeauna au fost altele la rând. Acum a venit şi rândul Aureliei Brădeanu. Acum, după 20 de ani
O mare (de) bucurie într-un ocean de tristeţe. Vineri, tragedia de pe stadionul Dinamo, duminică, victoria din sala Papp Laszlo. Continua pelerinajul din Ştefan cel Mare când Aurelia Brădeanu transforma ultima aruncare de la 7 metri şi o încorona regină a Europei pe CSM Bucureşti. Este probă de cinism să treci de la lacrimi la strigăte de fericire? Patetic vorbind, este asta dovada că viaţa a câştigat meciul cu moartea? Nu, înseamnă doar că viaţa merge înainte în curgerea ei banală, întreruptă din când în când de dureri nesfârşite şi fericiri pasagere.
După 20 de ani
Aurelia Brădeanu nu este o pasageră în handbal, ci o maratonistă. Aurelia Brădeanu merită un exerciţiu de admiraţie. Dacă nu acum, atunci când? Brădeanu a împlinit 37 de ani exact înaintea Final Four-ului de la Budapesta. Deşi joacă handbal la nivel înalt de 20 de ani, nu a avut niciodată datele de identificare ale unui copil-minune. Din câte ştiu, nici pe cele ale unei fete teribile. A lăsat în urmă antrenori cu stiluri diferite şi a străbătut ere geologice diferite ale handbalului. 20 de ani sub semnul echilibrului. Acumulări aproape invizibile şi, bineînţeles, nespectaculoase. 20 de ani. Timp în care a strâns victorii, înfrângeri, vârfuri de formă şi căderi, bucurii, deziluzii, vânătăi, entorse, bani, medalii. Şi experienţă de viaţă.
Ca Lăcătuş
Toate, dar mai ales ultima, au ajutat-o duminică în momentul culminant al finalei cu Gyor. Să nu uităm golurile de senzaţie, din poartă în poartă, de la semifinala cu Vardar. Isabelle Gullden începuse cu gol turnirul loviturilor de departajare. Bărbătoasa Pessoa apărase de două ori consecutiv şi de aruncarea Aureliei (mă feresc să-i spun Mika, nu am statutul de apropiat al handbalistei) depindea câştigarea trofeului. Dacă transforma în gol, finala lua sfârşit cu una dintre cele mai mari surprize din istoria competiţiei. În termeni fotbalistici, Brădeanu a aruncat la vinclu, sub privirile albastru-hipnotice ale norvegiencei Kari Grimsbo. Tare, precis, sub transversală, ceva care a semănat cu penaltyul transformat de Lăcătuş la Sevilla. Apoi, baia de fericire.
Starea de graţie
Într-un foarte reuşit şi spontan tur de sinceritate, Aurelia Brădeanu a recunoscut că nu ar fi vrut să fie parte a aruncărilor de departajare. Şi că a avut emoţii. A mai zis ceva în completare. De la un punct încolo, împinsă de la spate de încrederea coechipierelor şi a antrenorului, a intrat în starea de graţie care a făcut-o să îşi spună „Pot să o fac!”. Dar nu în română, ci în engleză. Echipa de handbal feminin CSM Bucureşti este o întreprindere cosmopolită, cu foarte mult personal străin în care lucrează şi românce. Acesta este adevărul. Forţând puţin demonstraţia, putem spune că suedezele, danezele şi braziliencele noastre au fost mai bune decât danezele şi braziliencele lor. Să nu se supere nici Oana Manea, nici Anita Gorbicz!
Azi e bine, dar mâine?
Apropo, ar fi de discutat şi despre construcţia edificiului CSM Bucureşti, despre durabilitatea şi fiabilitatea acestui proiect susţinut din banii Primăriei Capitalei. Adică ai contribuabililor. Adică ai noştri. Sună rău şi cu adevărat nepatriotic să te întrebi acum ce se va întâmpla cu această echipă. Astăzi, când CSM este campioana Europei, ne simţim reprezentaţi de CSM. Dar mâine, dar poimâine? Poate ar trebui nu noi să ne definim sentimentele, ci identificat un cadru legal care să nu ne mai facă să trăim cu senzaţia că Grubisici, Torstenson sau Fisker sunt plătite cu bani luaţi de la gura noastră. z