Made in Denmark
Să ne lăsăm cuprinşi de entuziasm sau să aşteptăm deznodământul? Deocamdată să le mulţumim pentru o seară frumoasă
Probabil că aşa trebuie să arate o mare victorie. România-Danemarca 32-25. Fetele ţopăind în jurul antrenorului. Fetele îmbrăţişate, ţipete, lacrimi. Efuziuni de entuziasm şi aluviuni de resentimente către cei neîncrezători. Bucurie necenzurată. Dureri în muşchi şi în articulaţii care dispar în hora încinsă după meci. Nu suntem însă pregătiţi pentru mari victorii, asta cere un exerciţiu. Aşa cum ştiţi, noi am exersat mai ales arta de a înghiţi eşecurile. Dar a fost meciul cu Danemarca o mare victorie? Sau doar primul pas al unui drum râvnit, dar niciodată găsit? O mare victorie înseamnă o medalie olimpică. Sau un triumf mondial. Până acolo mai e, iar drumul despre care vorbeam se parcurge şi cu entuziasm, dar mai ales cu luciditate.
Funcţiona memoria
România a descompus echipa Danemarcei într-un meci pe care l-a stăpânit de la un capăt la altul cu o autoritate fără precedent. Asta a uimit. Precedentele existau, funcţiona memoria dureroasă a înfrângerilor venite în partide pe care, tot aşa, le conduseserăm cap-coadă. Dacă v-aţi mai uitat la handbal, în special la echipa naţională feminină, ştiţi despre ce vorbesc. Prin urmare, nu am fost martorii detaşaţi ai recitalului oferit de Cristina Neagu şi compania. Nu cârcoteam pricinoşi, dar trecutul marca puncte în tentativa noastră de a ne trăi senin seara. Prudenţa ne-a însoţit până în ultimele 5 minute ale partidei de la Aarhus. Şi fiţi pe pace, nu pregătiserăm titlurile pentru înfrângere, nici variantele bombastice pentru un nesperat succes. Acum tastaura computerului te lasă să scrii orice, chiar înainte de a gândi ce scrii. Din păcate. Dar exista un sâmbure de speranţă.
Fenomenul calm Brădeanu
Explicaţiile de natură tehnico-tactică sunt riscante. Şi sunt apanajul specialiştilor. Poţi totuşi să vezi că în jocul fetelor noastre mingea circulă mai repede. Aici îmi închipui că a lucrat temeinic Tomas Ryde, care, în paranteză fie spus, tot nu a învăţat româneşte. Apărarea dirijată de Mika Brădeanu a funcţionat impecabil. Brădeanu este un monument de împlinire treptată şi la 37 de ani trăieşte cele mai bune momente ale carierei. Poţi să mai observi, fără să fii doctor în handbal, că au dispărut metehne vechi – graba, disperarea, greşelile neforţate, ca să apelăm la o analogie cu tenisul, alternanţa dintre momentele de inspiraţie şi cele de vid al ideilor. Paula Ungureanu ştia să fie spectaculoasă, acum lansează şi contraatacurile cu precizia pe care mai an o ştiam patentul Luminiţei Huţupan. Cristina Neagu are clasă mondială, Chintoan este mai mult decât utilă. Iar Oana Manea când este Oana Manea nu are egal.
Eliza lucrului bine făcut
Eliza Buceschi este capitol separat şi merită o plecăciune. Şi nu doar pentru că a marcat 10 goluri. Sau poate tocmai de aceea. Cum a ajuns să fie cea mai bună jucătoare o tânără de 22 de ani care evolua şi accidentată, cu entorsă? Noi ştiam că la fotbal când ai entorsă stai şi te tratezi, te frecţionezi, îţi plângi de milă, uite că la handbal fete e altfel! Dincolo de dăruire şi sacrificiu, ingrediente pe care le-a adăugat fără să îşi dea ochii peste cap, Buceschi a mai demonstrat ceva important: ce înseamnă experienţa căpătată la Thuringen. Îmi închipui că aşa arată handbalul lucrului bine făcut. Eliza a săpat adânc în apărarea daneză, cu o tenacitate şi cu o precizie pe care le însuşeşti de-abia atunci când îţi disciplinezi talentul. A transformat loviturile de la 7 metri fără să încerce execuţii fanteziste, a degajat o linişte în toate acţiunile care vine din încrederea că este la zi cu toate rigorile meseriei. Foarte pe scurt, asta se numeşte profesionism.
Urmează Muntenegru şi pentru încă o zi vom fi suporteri lipsiţi de griji. Fiindcă muntenegrencele și-au făcut și ele treaba, învingînd Danemarca. Poate că totuşi victoria noastră cu Danemarca nu este o bucurie doar de o zi, două. Poate că anunţă o mare victorie. Una adevărată, cu nişte medalii de gât şi promisiunea nisipului fierbinte de pe Copacabana.