Takayuki, ţi-a sărit lanţul!

Japonezul Astrei a crezut că râdeam de el că merge cu bicicleta. Şi a intrat în rândul celor care chiar râdeau

Ceva în loc de avancronică pentru derbyul Astra-Dinamo. Ceva care nu are legătură nici cu faptul că „băieţii” lui Şumudică şi-au primit banii şi sunt cu salariile la zi – în fotbalul nostru eşti la zi cu salariul dacă întârzierea este de doar o lună, două! -, nici cu gripa care bântuie prin Ştefan cel Mare, căreia i-au căzut victime deopotrivă jucătorii şi antrenorul. Nu vom vorbi despre pariul la vedere şi perfect regulamentar al lui Şumi, care vrea să câştige campionatul cu Astra. Nu vom analiza cât le lipseşte Budescu giurgiuvenilor, nici ce înseamnă să-l ai în poartă pe Gavrilaş şi nu pe Silviu Lung junior. Sau ce şanse sunt ca Bicfalvi să debuteze şi ce plus ofensiv ar aduce el ocupantei locului secund în campionat. Nimic din toate astea, fiindcă ne-am afla pe tărâmul speculaţiilor.

Primul „roşu”
Ceva totuşi despre japonezul Takayuki. Takayuki Seto, tocmai întors la Astra de la Osmanlispor. Şi recentul proprietar al unui cartonaş roşu, pe care l-a căpătat în meciul de la Botoşani. Primul cartonaş roşu din cele 196 de meciuri disputate de Takayuki în Liga 1. Asta îl face indisponibil pentru derby-ul cu Dinamo şi disponibil pentru un studiu de caz cu forţă de simbol la nivelul fotbalului românesc. Fiindcă simpaticul nostru japonez a devenit mai mult un caz decât un jucător de fotbal.

Pas înainte şi ratat
Experienţa în Turcia a fost scurtă şi eşuată. Takayuki a evoluat la Osmanlispor o jumătate de sezon, timp în care a apărut doar în 7 partide, dintre care numai două ca titular. Intervievat chiar la fostul lui loc de muncă de colegul Ionuţ Iordache, japonezul mărturisea fără echivoc: „Am venit în Turcia pentru a progresa. Osmanlispor este un pas înainte în cariera mea”. Drăguţ! Dar putem înţelege că nu s-a adaptat. El însuşi era conştient că nu ostilitatea mediului (coechipier, antrenor), ci rigorile campionatului în care au ajuns Eto’o sau Van Persie sunt altele. Dar partea culminantă a interviului este atinsă atunci când Ionuţ îl întreba pe Takayuki dacă mai merge cu bicicleta şi în Ankara, aşa cum o făcea când era în România. Iar răspunsul face toţi banii.

„Mi-ar fi ruşine să mai merg cu bicicleta. Multă lume a râs de mine în România din acest motiv. Puţin ştiu însă că am mers doar câteva luni cu bicicleta. Am avut trei maşini în România, un Nissan micuţ, un Golf şi un Audi A6, dar nu a mai scris nimeni despre asta, toată lumea a rămas cu ideea că merg doar cu bicicleta”

A devenit unul de-al lor
Înţelegeţi ce ne spune Takayuki? Că a intrat în rândul lumii. În rândul lumii fotbaliştilor. În universul privilegiat al proprietarilor de maşini mai mult sau mai puţin tari. Postura lui nonconformistă şi uşor excentrică, pe care noi o aplaudăm şi o puneam în antiteză cu imaginea fotbaliatorului indigen, care rupe porţile la volanului unei bolid cu vopsea mată (ultima fiţă!), era doar proiecţia unei imagini pasagere. Omul se îmburghezise în regim de urgenţă şi fusese asimilat de mediu în mod natural. Devenise unul dintre ei, dintre aceia care râdeau cînd îl vedeau cum pedala spre stadion. Şi-a luat maşini, nu maşină. Şi a aderat şi la obiceiurile lor de consum. Mall-ul a devenit ţinta predilectă a familiei Takayuki în timpul liber.

Dor de bicicletă
Unora dintre noi le este dor de acel japonez modest care mergea cu bicicleta prin Ploieşti. Ne închipuiam noi, era dovada pe două roţi şi două pedale că educaţia primită în anii copilăriei la Nagoya fusese mai puternică decât setul de nonvalori ale unui vestiar de fotbal. Ne-am înşelat, iartă-ne Takayuki! Dar trebuie să ne înţelegi şi pe noi. Nu ne mai este dor de acel japonez care s-a întors cu coada între picioare la clubul pe care-l beştelea, pe bună dreptate, că nu-l plăteşte la timp. Şi ne gândim că primul cartonaş roşu nu a venit întâmplător. Sayonara!