Vrei să fii Tătăruşanu?

Portarul Fiorentinei nu este un erou care înflăcărează imaginaţia fanilor. Dar este un model de reuşită în viaţă

Îl invidiez pe Ciprian Tătăruşanu şi mărturisesc că mi-ar plăcea să încerc sentimentul acesta mai des. Nu vă grăbiţi! Nu pentru că are bani şi faimă, cu tot ce decurge de aici. Îl invidiez pe Tătăruşanu pentru că este un om care a ştiut să-şi găsească liniştea şi echilibrul. Confortul interior ca rezultat al unei perspective sănătoase asupra vieţii. Ferit de grija zilei de mâine, deci bine plătit, cu un loc de muncă sigur, trăind într-un oraş mai frumos decât toate pliantele turistice, Tătă a reuşit un lucru foarte greu: să se simtă în largul lui într-o lume cuprinsă de sindromul alienării şi atinsă de tentaţia depresiei.

Interviul din Corriere dello Sport
Am înţeles o parte din lucrurile astea atunci când l-am întâlnit la Florenţa, la decembrie trecut. Îi duceam trofeul de cel mai bun fotbalist al anului, în a 50-a ediţie a Anchetei Gazetei Sporturilor, aşa că terenul discuţiei pentru inevitabilul interviu era cumva nivelat.

Probabil că au simţit la fel şi ziariştii de la Corriere dello Sport, pe care mă feresc să-i numesc confraţi, ca să nu se înţeleagă că ne tragem de şireturi şi de editoriale. Interviul din Corriere a venit după un meci reuşit al lui Ciprian, nu neapărat al echipei lui, Fiorentina-Tottenham, 1-1 în Europa League, întâlnire pe parcursul căreia internaţionalul român a avut mai multe intervenţii reuşite, fără vreo contribuţie negativă la golul lui Chadli.

Moment fericit acest Fiorentina-Tottenham, fiindcă românul nu strălucise în poarta florentinilor în vremea din urmă. Mai mult, în presa peninsulară i se reproşa un amestec de pasivitate şi nesiguranţă, amândouă pigmentate cu un je m’en fiche-ism care scoate din minţi.

Solitudinea portarului, solicitudinea omului
Tătăruşanu le-a spus italienilor ceva ce îmi spusese şi mie cu două luni în urmă. „Mă voi retrage atunci când nu voi mai veni cu zâmbetul pe buze la antrenamente.” Îmi mai vorbise despre pasiune Ciprian atunci, la Florenţa, şi despre singurătatea portarului, adică tot noţiuni imateriale. Interesantă însă este contradicţia dintre percepţia pe care o avem noi despre el şi ceea ce afirmă el despre sine. Calmul vecin cu nepăsarea pe care le afişează Tătăruşanu indiferent de situaţie intră în dezacord pur cu imaginea tonică pe care ne-o vinde chiar el. Şi este sincer, tocmai de aici deruta noastră.

Un personaj de descoperit
A fost întrebat Ciprian şi despre eventualitatea unei reveniri la Steaua, dar cred că s-a întâmplat aşa doar pentru ca interviul să adune postări şi în Insula de latinitate de la poalele Carpaţilor, nu doar în Peninsulă. Răspunsul politicos nu a exclus varianta întoarcerii la echipa care l-a propulsat în Serie A, altfel loc inaccesibil fotbaliştilor români de ultimă generaţie. Şi am înţeles că dincolo de răspunsuri politicoase şi de paradoxuri, Tătăruşanu rămâne un personaj de descoperit.

Pe cât de flegmatic, pe atât de surprinzător. Este un om mai interesant decât pare şi la prima, şi la a doua vedere. Inteligent, şi-a stabilit priorităţile în viaţa pe care o trăieşte cât să se simtă bine, dar fără excese. Câţi dintre noi se pot lăuda cu asta? Câţi dintre noi s-ar putea gândi că Tătăruşanu ar putea fi invocat drept model de reuşită în meserie şi în viaţă? Întrebaţi-i pe copiii care merg la fotbal câţi visează să fie Tătăruşanu când vor fi mari.

Întrebaţi-i apoi şi de Mutu, ca să nu zic de Budescu.