Alb de Ghencea
Despre cum nişte tricouri pot spune povestea unei echipe. Mai vie, mai colorată
Înţelepciunea populară a produs sumedenie de proverbe. „Capul plecat sabia nu-l taie” şi „Fă-te frate cu dracu’ pînă treci puntea” trebuie interpretate ca mostre de supravieţuire, nu neapărat ca precepte morale.
„Haina îl face pe om” este însă exemplul tipic de mesaj mai profund decît pare la prima vedere. Felul în care te îmbraci spune multe despre tine ca persoană. Bunul gust sau lipsa de gust vestimentar ţine de o anumită perspectivă estetică. Nativă sau cultivată, ea aparţine unui set de valori. Sau nonvalori.
Haina îl face pe om, iar echipamentul îl face pe fotbalist. Care şi el este tot un om. Povestea echipamentului Stelei, relatată într-un excelent articol de colegii mei Andrei Crăiţoiu, Remus Răureanu şi Dan Udrea, descrie traiectoria de 60 de ani a celui mai de succes club românesc de fotbal. Identificată în imagini ale tricourilor purtate de roş-albaştri de-a lungul anilor, istoria Stelei apare mai colorată. Mai vie.
De la echipamentul purtat de legendarii Voinescu şi Zavoda (legendari pe vremea cînd termenul nu se depreciase de folosinţă abuzivă) ajungi la cel purtat de Marcel Răducanu şi Liţă Dumitru sau Puiu Iordănescu. Vezi şi cînd a apărut primul sponsor, Ford. În plină „Epocă de Aur”, adică de privaţiuni de neconceput astăzi.
„Ford” pe pieptul lui Loţi Boloni şi Fane Iovan era o poveste mai ales despre statutul privilegiat al Stelei de atunci, prin apropierea de familia Ceauşescu.
Şi „Saniplast”-ul de pe tricourile dinamoviştilor însemna tot o infiltrare a elementului capitalist în raiul socialismului multilateral dezvoltat pe care îl propunea regimul comunist. A se citi regim la propriu. „Saniplast”-ul dinamovist era însă marca îmburghezirii unor privilegiaţi de rang secund. Ilie şi Valentin Ceauşescu erau mai puternici decît securiştii Tudor Postelnicu şi Iulian Vlad!
A fost apoi echipamentul alb furnizat în regim de urgenţă de Adidas pentru finala Cupei Campionilor Europeni de la Sevilla. Ca să înţelegeţi cum se lucra (şi atunci) în fotbalul românesc, generalii din fruntea clubului Armatei ignorau că Barcelona evoluează tot în roşu şi albastru!
După ţipete cazone, a urmat totuşi apelul disperat către firma Adidas. Andrei Vochin descrie cu lux de amănunte derularea evenimentelor în cartea „SuperSteaua”. Livrat cu o zi înaintea finalei de pe Ramon Sanchez Pizjuan, setul de echipament a făcut posibil ca Lăcătuş, Balint şi compania să apară pe teren într-o impecabilă costumaţie albă, completată cu celebrele trei dungi roşii, exact culorile rivalei din Ştefan cel Mare! Mesajul către Barcelona era însă altul.
Steaua folosea cromatica gazdei FC Sevilla, încercînd să capteze simpatia publicului andaluz. Care public oricum nu se omora după catalani, mereu dispuşi să-şi manifeste aspiraţiile separatiste. „Catalunya is not Spain!” nu este de ieri, de azi.
Steaua nu a cîştigat finala graţie energiei ascunse a tricourilor albe. Steaua a profitat de şansa ivită şi a jucat cu un calm şi un realism de neimaginat la o echipă românească. Plus inspiraţia lui Helmuth, plus nebunia tinereţii lui Lăcă şi a lui Balint.
Pentru a celebra cei 30 de ani de la triumf, conducătorii de astăzi au hotărît ca echipamentul de rezervă din sezonul de primăvară să fie de culoare albă. Destui vor spune că este o nadă pentru atragerea suporterilor.
Mi se pare că este un vehicul care merge spre împăcarea cu propria istorie. Ideile bune trebuie salutate, nu vînate printre iniţiale. FCSB nu o fi echipa generalilor care numără izmene, dar mă gîndesc că a rămas echipa suporterilor. Asta dacă nu presupunem că obiectul iubirii lor s-ar fi evaporat în pauza competiţională sau într-o sală de judecată.