Dictatura antrenorilor
Sezonul fotbalistic de primăvară va fi o luptă dură a oamenilor de pe bancă
Şumudică, Hagi, Rednic, Reghecampf, (Edi) Iordănescu. Antrenorii primelor 5 clasate din Liga1. Ce au în comun aceşti oameni în afara meseriei? Sînt firi diferite, aparţin unor generaţii diferite de fotbalişti, au avut cariere cu traiectorii diferite. Provin şi se revendică din culturi diferite ale fotbalului. Ca jucător, Hagi a fost cel mai bun dintre toţi. Mulţi spun că din toate timpurile şi anotimpurile fotbalului nostru. Îl urmează la o distanţă apreciabilă Rednic, apoi, pentru locul 3 se dă o bătălie crîncenă între Şumudică şi Reghecampf. Locul al 5-lea este desigur al lui Edi Iordănescu. Asta nu îl face însă mai puţin antrenor decît pe Hagi. În sprijinul lui, fiul selecţionerului îl poate invoca drept model pe Jose Mourinho, care a jucat fotbal mai puţin decît el. Nu trebuie să fi fost puşcaş marin pentru a fi reporter de război.
Astra, Viitorul, Dinamo, Steaua şi Pandurii. Nu. Şumudică, Hagi, Rednic, Reghecampf, Iordănescu. Lupta din play-off va fi a antrenorilor mai mult decît a echipelor. În condiţiile dispariţiei vedetelor, a jucătorilor determinanţi şi a capricioşilor mustind de talent, cărora le-au luat locul nişte tineri cu carnet de fotbalişti, harnici şi disciplinaţi în cel mai bun caz, echipele nu sînt altceva decît proiecţia personalităţii oamenilor de pe bancă. A stilului acestora, a felului în care vorbesc sau privesc ei viaţa şi dincolo de teren.
Realismul cinic al încă noului antrenor stelist va desţeleni un teritoriu al îndoielilor care năpădise în vremea debutantului Rădoi. Cînd Reghe anunţă că Tade, Alcenat, Breeweld şi Tahar nu vor efectua deplasarea cu echipa pentru primul stagiu de pregătire, securea cade vertical peste capetele condamnaţilor. Nici o ezitare, nici un bilet de favoare trimis pe adresa unui ipotetic viitor angajator, ceva de genul: „Ne despărţim cu regret de ei, le mulţumim pentru serviciile aduse în perioada cît au jucat la noi”. Opoziţia abrazivă faţă de cantonamentul naţionalei, mesajele deloc politicoase transmise selecţionerului se înscriu în aceeaşi categorie a gesturilor neechivoce.
Mai în estul Capitalei, în Ştefan cel Mare, Rednic, vecin de pragmatism cu Reghe, le arată uşa lui Collins Fai şi lui Cosmin Matei, cărora nu le este gîndul la prelungit contractul. Pe de altă parte, Vali Lazăr, după ce căzuse în dizgraţia „Puriului”, revine după jumătate de sezon de surghiun de la Chiajna. Dacă şi-a însuşit lecţia umilinţei, ne vom lămuri. Deocamdată, avem o certitudine. Fotbalul românesc nu trăieşte sub dictatura jucătorilor, cum se întîmplă în Premier League, fenomen descris atît de plastic de Traian Ungureanu în ultimul lui editorial, „Player power”. La vîrf, fotbalul românesc se află sub imperiul voinţei antrenorilor. Mesajele lui Reghecampf şi Rednic, la fel ca ale lui Şumudică, Hagi sau Iordănescu junior nu lasă loc insubordonării. Antrenorii care se bat la titlu sînt oameni-orchestră. Ei sînt şi regizori, şi scenarişti, şi scenografi. În unele cazuri, şi finanţatori. Vor să aibă totul sub control. Jucătorii sînt doar instrumentele lor.
Dictatura antrenorului o substituie la noi pe aceea a jucătorului. Este invers decît în cel mai bogat campionat din lume, dar nu înseamnă neapărat că este mai rău. Ideal ar fi să nu avem nici dictatura jucătorilor, nici dictatura antrenorilor. Dar asta este o utopie, fiindcă fotbalul nu este o activitate democratică. Risc şi un pronostic. Reghecampf mi se pare candidatul ideal la titlu, Rednic outsiderul. Ceilalţi mai au de lucru la capitolul cinism. Este o lecţie care nu se învaţă nici la Coverciano, nici la Clairefontaine.