Supunere sau liber arbitru?
Anul se încheie aşa cum a început. Rău. Cu moarte şi cu suferinţă. Cartea lui Michel Houellebecq nu explică, dar oferă un posibil sens întîmplărilor pe care le trăim
2015 coincidea cu amînarea lansării unei cărţi. Banal. Mai exact, anul începea cu atentatul de la Charlie Hebdo, în urma căruia îşi pierdeau viaţa 12 oameni. Tragic. Era 7 ianuarie. Cădeau victime 12 ziarişti ai unui săptămînal umoristic, care îi caricaturiza şi pe creştini, şi pe evreii din kibbutz, şi pe înfocaţii adepţi ai profetului Mahomed. Fraţii Kouachi, „doi copii inofensivi”, după descrierea fostului lor profesor, care au interpretat greşit mesajul pacifist al Coranului, au semnat primul măcel al anului 2015.
Nu a fost premoniţia lui Michel Houellebecq, ar trebui să-l suspectăm de puteri paranormale. Dar o suprapunere ciudată şi dureroasă a evenimentelor a făcut ca pe 7 ianuarie să fie lansat cel mai sîngeros an în materie de atentate şi nu romanul „Supunere” a domnului Houellebecq. Dureroasă, nu mai explic de ce. Ciudată, fiindcă romanul scriitorului francez de 59 de ani propune o proiecţie despre o societate a viitorului nu foarte îndepărtat în care lumea învaţă să se supună. Să se supună legilor Islamului. Supunerea ca formă de fericire a celor care acceptă să îşi abandoneze religie, idealuri, convingeri, gusturi culinare şi porniri sexuale în numele supravieţuirii confortabile.
Supunerea ca formă de abandon şi abdicare, răsplătită prin stipendii grase de cei care ajunseseră democratic la putere, dar cu gîndul precis de a nu o mai ceda. Partidul islamist al lui Ben Abbes, grupare și personaj inventate de Houellebecq, nu pare deloc o invenţie şi nu este o grupare extremistă, ci una moderată, care îşi atrage adepţii cu persuasiune. Intelectualitatea de la Sorbona, fascinată cu decenii în urmă de soviete, Lenin, Comintern şi Stalin – în cazul acesta nu vorbim de ficţiune literară -, este prima care sare în braţele noilor puternici ai zilei. Francois, personajul central al romanului, el însuşi profesor universitar, gravitează nesigur la graniţa dintre libertatea spiritului şi aspectul practic al acceptării regimului tocmai instaurat într-o Franţă în care partidele tradiţionale, de stînga sau de dreapta, sucombaseră la urne. La sfîrşit, nu aflăm ce alege Francois, libertatea spiritului şi fustele scurte ale studentelor sau libertatea de a fi poligam, dar este clar că umorul de cea mai bună calitate al lui Houellebecq domoleşte binefăcător gravitatea mesajului.
Nu ştiu ce este cu adevărat cartea lui Houellebecq – distopie (conform Dex online, termen modern construit în opoziţie cu «utopie» şi care se aplică unei lumi imaginate şi negative), cum a precizat la lansare editorul de la Humanitas Denisa Comănescu, sau avertisment. Sau o provocare pusă în scenă de un maestru al provocărilor, Houellebecq însuşi. Pentru a înţelege însă măcar o parte din lucrurile pe care le trăim sau pur şi simplu pentru plăcerea lecturii, vă îndemn să citiţi „Supunere” (Soumission în original). Nu are 840 de pagini precum „Solenoid” a lui Cărtărescu şi nici nu bag mîna în foc că veţi fi tentaţi să scrieţi pe cartea de vizită personală „Am citit «Supunere»”, cum ne îndemna filosoful Gabriel Liiceanu relativ la ultima producţie literară a lui Cărtărescu. Dacă nu l-aţi citit încă, vă asigur însă că Houellebecq nu e genul de scriitor cu care vă pierdeţi timpul.
„Supunere”, Michel Houellebecq, Editura Humanitas, 2015