Cadoul lui Horia şi Florin

Am face bine să preţuim şi să înţelegem ce ne-au dăruit Tecău şi Mergea. Aşa le-am respecta munca

Greu de spus dacă a fost cea mai frumoasă finală posibilă meciul de dublu care i-a opus pe Horia Tecău şi Jean Julien Rojer lui Florin Mergea şi Rohan Bopanna. Bucuria de a avea doi compatrioţi în ultimul act al Turneului Campionilor compensează însă posibilul deficit de spectacol. De o vreme, urmăresc cu plăcere mai mare meciurile de dublu decît pe cele de simplu. Ştiu că afirmaţia asta mă va trimite direct printre ignoranţi în ale tenisului, dar fie. Mi se pare, şi nu de azi de ieri, că jocul de simplu s-a transformat într-o atletică grea, întretăiată de unele incontestabile reuşite tehnice. Sclipirile lui Federer sînt tocmai dovada că ne despărţim de o lume şi ne înşurubăm în alta, cu tot cu dieta fără gluten a lui Djokovici contorsionistul.

Prin comparaţie, jocul de dublu oferă o formă de spectacol mai aproape de mesajul originar al tenisului. Serviciul-vole, deci atacul, curajul de a merge acolo, în faţă, în contact aproape nemijlocit cu oponenţii din celalaltă jumătate de teren rămîn ideile de bază la dublu. Rapiditatea execuţiilor, coordonarea între parteneri, luciditatea vie în fracţiuni de secundă, inclusiv virtuozitatea multora dintre „dublişti” vin în contrapartidă cu munca metodică de dislocare/destabilizare a adversarului. În opoziţie flagrantă cu geometria perfectă însuşită de jucătorii de simplu – de ce pe unii nu i-am putea numi „simplişti”?

Prea multă filosofie strică, mai ales aplicată sportului. Performanţa lui Tecău şi Mergea, adversari în finala Turneului Campionilor, trebuie salutată cu o plecăciune adîncă. De aceea şi pledoaria dinainte pentru frumuseţea şi valorizarea jocului de dublu. Dubla prezenţă românească în finala de la Londra este un eveniment. Un fapt excepţional, pe lîngă care nu se poate trece aruncînd o privire, ceva de genul, „A, bravo, drăguţ, dar, ştiţi, voi jucaţi dublu, nu se compară”.

Tecău şi Rojer au cîştigat pentru că sînt echipa mai echilibrată, mai calmă, mai matură, mai pragmatică. În multe momente, Horia s-a dovedit motorul echipei. Mergea şi Bopanna sînt parcă mai spectaculoşi, dar stau mai rău la capitolul constanţă. La fel, în destule situaţii, Florin a arătat o calitate superioară faţă de Rohan. Altfel, isprăvile lui Horia şi Florin sînt cel mai neaşteptat cadou la sfîrşitul unui an pe care, din păcate, nu-l vom uita niciodată.