Suporter român, caut iubire
Calificarea la Euro 2016 nu poate fi întreagă dacă îi repudiem pe cei care uneori au fluierat
I-aţi văzut şi i-aţi auzit. Şi nu erau vilegiaturişti, nici oficialii FRF constituiţi într-o galerie ad-hoc. Erau suporterii români din Feroe. Da, există aşa ceva. Există români care trăiesc, muncesc şi îşi clădesc speranţele de viaţă pe o insulă din nordul Atlanticului, care are un parlament cît o cabană mai răsărită din Făgăraş. Foşti sportivi, aventurieri ajunşi la vîrsta senectuţii, oameni de tot felul.
Oameni care la un moment dat şi-au luat lumea în cap, la propriu, şi au fugit unde au văzut cu ochii şi unde n-au văzut, că una este să pleci să lucrezi la Madrid ori în Londra şi cu totul alta să alegi Insulele Feroe.
Sîntem peste tot acasă, ăsta deja nu mai este refrenul unui imn fotbalistic. Este forma noastră de globalizare. Noi, ancestralii, noi, ruralii, noi, cei legaţi de glie, neam de ţărani a cărui veşnicie a fost cîntată de poeţi. Dar nimeni nu pleacă de bine sau de nebun din ţara lui, asta trebuie să nu uităm.
Ceva ne leagă iremediabil de locul în care ne-am născut, ceva rămîne în suflet dincolo de distanţă. Iar echipa naţională înseamnă puntea cea mai la îndemînă către o lume pe care ai părăsit-o, dar de care eşti blestemat să nu te poţi desprinde. Echipa naţională este drumul cel mai scurt către ai tăi.
Prea multă filosofie strică. Mai ales aşa, practicată empiric, pe marginea unei victorii în Feroe. Mergem în Franţa după nişte preliminarii în care ne-am scremut într-o grupă mediocră. Am ajuns la capătul drumului obosiţi, după meciuri urîte.
Calificarea la Euro 2016 trebuie celebrată totuşi cu decenţă şi nu ca o formă de revanşă în faţa celor care nu au crezut în ea. Aici nu vorbim nici despre ziariştii a căror menire este să cîrcotească, nici despre analiştii a căror meserie este să analizeze. Deşi bezelele cu fiere ale „băieţilor” nouă ne-au fost expediate. Dar nu numai nouă.
Ar fi fost poate prea mult ca Bogdan Stancu sau Budescu să fi găsit puterea să nu dea o palmă contestatarilor. Fie ea şi simbolică, deşi la cum i-am simţit nu le-ar fi displăcut una cît se poate de naturală. Cum ar fi fost ca ei să fi venit acum şi să fi zis ceva de genul: „Nu ne-au picat bine, dar ne-au prins bine criticile voastre. Uneori ne-aţi nedreptăţit, dar mereu am găsit ceva util în observaţiile voastre. Nu ne convenea ce spuneţi, ştiam însă că voiaţi la fel de mult ca şi noi calificarea.” Ei? Ei aş! Pălmuţele pe obraz şi na-na-ul la funduleţ au fost adresate însă şi suporterilor. Cei care i-au fluierat cînd au jucat prost, dar în special atunci cînd s-au arătat suficienţi şi indolenţi. Aceiaşi suporteri care i-au încurajat atunci cînd s-au arătat harnici şi curajoşi. Suporteri. Oameni care nu au nevoie de certificatul de bună purtare eliberat de Vlad Chiricheş, de exemplu.
Vor fi mulţi suporteri români în Franţa în vara lui 2016. Sensibil mai mulţi decît în 2008 în Elveţia şi în Austria, incomparabil mai mulţi decît în 2000, în Belgia şi Olanda. Vom fi mai mulţi şi vom arăta altfel. Mai bine, mai civilizaţi şi mai zîmbitori decît în anii trecuţi. Învăţăm să fim cetăţeni europeni, deprindem meseria de suporter care este la bine şi la greu alături de echipa lui.
Veniţi în întîmpinarea acestor compatrioţi, dragi „tricolori”! Încercaţi să nu îi mai certaţi, să nu îi mai suspectaţi de ingratitudine. Întîlniţi-vă cu ei, strîngeţile mîinile, daţi-le autografe, vorbiţi-le! Veţi vedea ce sentiment de mulţumire vă va aduce asta. Veţi simţi dorinţa să jucaţi mai bine. Chiar veţi juca mai bine.