De ce n-ai da, Doamne, nimănui viaţa fotbalistului?
Ce înseamnă arta, dom'le! Şi cum te atinge deodată aripa gloriei!
Victor Hexan, încadrat pe funcţia de masor al echipei naţionale, a devenit peste noapte cel mai popular personaj al familiei tricolore după calificarea la Euro 2016. Nici măcar Budescu, autorul celor două goluri care au lămurit întîlnirea cu feroezii, nu a avut o asemenea priză la publicul restrîns al petrecerii de după meci. Restrîns, dar foarte activ. Incendiar de-a dreptul.
Cum a reuşit domnul Victor Hexan să capteze atenţia şi să înflăcăreze spiritele? Simplu la prima vedere, de fapt atît de profund uman! Masorul sublimat în poet şi interpret al propriei creaţii a compus un cîntec despre viaţa fotbalistului. Dar ce spun eu un cîntec? O baladă! Un imn! O piesă fundamentală a liricii dintre gazon, vestiar şi clubul de noapte, o melodie care povesteşte despre privaţiunile nenumărate la care sînt supuşi fotbaliştii. Muzica este săltăreaţă şi îndeamnă la zglobii unduiri din buric, versurile denotă cunoaşterea subtilă a sensibilităţii fotbalistului.
Balada începe fără avertisment cu versurile: „De joc rău sau de joc bine/Vorbeşte lumea de mine/ Iar cînd marchez cîte-un gol, sînt idolul tuturor.” Un privilegiat fotbalistul ăsta, vă veţi grăbi a observa. Joci bine, joci rău, nu contează, iar dacă se mai şi loveşte mingea de tine şi o bagi în poartă, să te ţii! Ei aş, cuvintele sînt un fel de nadă aruncată de autor. O capcană care reface ideile preconcepute ale oamenilor de (ne)fotbal despre ocupaţia de fotbalist. Refrenul pune însă lucrurile la punct, sintetizînd dimensiunea reală a personajului central: jucătorul. „Nu da, Doamne, nimănui viaţa fotbalistului/ Cît de bine ar juca, tot vorbeşte lumea rea.” Sigur că aţi putea obiecta, uite, în locul „fotbalistului” putem spune „Nu da, Doamne, nimănui viaţa tractoristului”. Sau a „oculistului”. Sau a „dentistului”. Chiar a „ziaristului”. Dar semantic nu merge, fiindcă al doilea vers al refrenului lămureşte lucrurile. Oricît de bine ar juca, tot vorbeşte lumea rea, observă poetul Hexan. Metonimia „lumea rea” include cu farmec toate categoriile socio-profesionale care se bagă-n seamă şi-i critică pe „tricolori”.
Balada curge mai departe, întretăiată de reconfortante pasaje instrumentale. Recunoşti cu plăcere inconfundabilul sound al acordeonului ori al trompetelor de taraf. Şi toba, toba mare nu mizeria aia din muzica pop-rock numită baterie. „Ascultaţi ce vă spun eu, de-aţi fi voi în locul meu/ Să jucaţi numai o zi şi atunci n-aţi mai vorbi”. Răzbate revolta fotbalistului din aceste cuvinte simple, dar puternice. Revolta mocnită şi suferinţa atîtor şi atîtor meciuri de 90 de minute o dată la cîteva zile sau săptămînale, prin comparaţie cu favorizaţii sorţii, lefegii care merg zi de zi la lucru, cîte opt ore sau şi mai mult, ca să nu mai zicem de cercetători, profesori universitari, chirurgi, pe care-i uită Dumnezeu pe la treabă. Revolta fotbalistului care cîştigă bani precum creştea Făt Frumos. Într-o zi, cît alţi fraieri într-un an. Într-un an, cît alţii în zece vieţi!
Sentimental, autorul duce povestea către sexul frumos spre finalul cîntecului. Sexul frumos care mai înseninează traiul oprimat al omului purtător de crampoane.
„Fotbalistul cînd şuteazăăă, toate fetele ofteaaaază/ Şi strigă în gura mare, hai cu golul, trage tare”. Dar apoteoza imnului închinat suferinţelor fotbalistice este atinsă cu măiestrie la ultimul vers. „Să trăiască antrenorul, antrenorul şi masorul/ Echipa e pregătită şi băieţii-s de elită”. Frumos. Se creează aici un orizont de aşteptare, simţiţi? Şi să nu vă gîndiţi că „băieţii” ar putea sări cu niscaiva euroi pe nea Hexan la auzul acestor versuri. Urît gînd! Cum să întinezi un asemenea act artistic cu nişte bani neimpozabili?
În loc de referen. „Lumea rea” bagă de seamă că tot maneaua e la putere printre fotbaliştii tricolori. Ştiam. Şi linguşeala. Şi asta ştiam. Bine, mă, cultule, şi ce voiai să asculte? Stairway to heaven, Comfortably numb? Simfonia a 9-a? Nu voiam nimic, doar că avem alte perspective asupra greutăţilor vieţii.