Costică antisistem

Daţi la o parte golurile lui Budescu şi vedeţi ce rămîne. Vi se pare că am arătat mult mai bine decît în repriza secundă a întîlnirii cu Finlanda?

Budescu joacă pentru echipa naţională a României, îmbracă tricoul galben, dar nu este din filmul acela turnat în studiourile de scurt metraje de la Mogoşoaia. Aceleaşi greşeli în apărare, cu Grigore şi Chiricheş nesincronizaţi, cu Raţ lent şi absent, cu Măţel încă nepregătit să ia locul fantomei lui Papp.

Aceeaşi contribuţie modestă a liniei mediane, acolo unde Adi Popa şi Torje au alergat mult, greşind însă obsesiv ultima pasă, iar hărnicia de chibuţ a lui Hoban şi a lui Pintilii nu a produs mingi utile pentru oamenii din faţă, Stancu şi Budescu.

Ne-am calificat cu o victorie în Feroe şi trăim cu speranţa că, din şaua calului pe care tocmai s-au urcat  nea Puiu şi băieţii, nu vom fi certaţi după un meci în care posesia şi ocaziile au aparţinut gazdelor.

Mesajul acestui ultim meci este că fotbalul aparţine mai puţin tacticilor savante ori disciplinei cazone şi mai mult jucătorilor care nu sînt prizonierii sistemului. Budescu nu este vreun Lewandovski, dar are calitatea-curajul-abilitatea tehnică de a ţinti poarta. De-a dreptul, ca la golul de 2-0, cînd a vrut să şuteze, nu să centreze. Punem pariu, fără să intrăm în vizorul Interpolului.

A dori să şutezi la poartă cu gîndul limpede că trebuie să înscrii, nu să îţi creezi un alibi. A privi poarta adversarului nu doar cu gîndul că, de fapt, urmează să trimiţi mingea acasă. Este simplu cînd nu păcăleşti  viaţa. Este pledoaria pentru jucătorii imperfecţi, care nu sînt sclavii disciplinei cu orice preţ.

Mai departe, urmează un turneu final la care ne-am callificat greu şi cu emoţii nejustificate. Ne vom califica de-adevăratelea atunci cînd ne vom propune ca prezenţa noastră la turneul final din Franţa să fie prilejul respectului faţă de fotbal, privit ca activitate generatoare de spectacol. Respect pentru cei care ne privesc, stimă pentru noi înşine. Mai ales pentru noi înşine.