Cazul Kokkinakis. Tănase Kokkinakis

Abandonul australianului redeschide discuţia despre fair-play în tenis. Fiindcă tenisul nu mai este demult un sport al domnilor

Căldură mare la New York. Ca la Bucureşti. Asta nu e bine, oamenii suferă. Iar oamenii supuşi unui efort fizic intens suferă şi mai tare. Bunăoară sportivii. Tenismenii. Americanul Jack Sock s-a prăbuşit pe teren la meciul contra lui Ruben Bemelmans.

La ora partidei, la Flushing Meadows erau 35 de grade şi o umiditate de peste 70%. Jack Sock nu a fost singura victimă a caniculei la US Open. În spatele lui este o listă întreagă de jucători care au clacat. Andujar, Stepanek, Dolgopolov, Monfils, Mayer, Gulbis, Istomin, Baghdatis şi, cu voia dumneavoastră, Kokkinakis. Australianul Thanasi Kokkinakis. Pe el îl vom luat drept studiu de caz şi, sper, veţi înţelege de ce.

Sportul de performanţă este o activitate dură şi nu are legătură cu acel sport de agrement care procură sănătate organismului. Tenisul nu ar trebui să facă excepţie, chit că la origini era o ocupaţie a aristocraţiei engleze în căutare (şi) de divertisment fizic.

O formă de leisure cum spun ei. Tenisul s-a transformat de-a lungul anilor, străbătînd rapid drumul de la romantism la solicitare extremă. Este cumva acelaşi traseu pe care l-au parcurs şi alte sporturi, nu neapărat dure în esenţa lor. Astăzi şi dacă joci ping-pong sau bowling trebuie să fii pregătit exemplar.

Circul pe care l-a făcut Kokkinakis de la un moment dat încolo pe parcursul întîlnirii cu francezul Richard Gasquet are o legătură vagă cu ideea de suferinţă pe terenul de sport şi este mai degrabă o formă de exhibiţie posibilă din cauza statutului de exceptat al tenisului.

Frumosul, iubitul, răsfăţatul şi prea puţin controlatul nostru tenis cînd e vorba de doping. Tenisul, sport cu audienţă planetară, care produce spectacol şi, în consecinţă, bani. Tenisul şi-a adăugat în timp o formă de intensitate a jocului, dar s-a năclăit în ticuri şi tabieturi.

Tenisul a cîştigat în forţă, ba chiar şi în tehnică graţie inclusiv materialului mai performant, dar şi-a pierdut farmecul originar. Vorbim despre o anumită boierie, care însemna şi respect absolut între competitori, între competitori şi arbitru, între competitori şi public.

Am mai descris metamorfozarea negativă a copilului de mingi – şi am fost arătat cu degetul ca insensibil, cînd tocmai asta era povestea, încălcarea inocenţei juvenile -, recalificat în furnizor de prosoape transpirate şi prosoape cu gheaţă, în paj care ţine umbrela şi care adapă jucătorii cu răcoritoare în pauzele tot mai dese ale unui meci.

Dacă avea probleme fizice – crampe musculare, insolaţie, deshidratare -, şi probabil că le avea, Kokkinakis era dator cu o retragere demnă, nu să-şi dea ochii peste cap, înconjurat de fizioterapeut, de mult prea tolerantul arbitru, şi, evident, de bieţii copii de mingi (care la US Open sînt nişte flăcăi în toată legea!). La fotbal, hulitul fotbal, cel care simulează este taxat imediat de public.

La tenis, simulatorul pozează în erou în faţa unui public care îşi închipuie că asistă la ultima suflare a martirului. Dacă aţi fost atenţi cam ce se întîmplă în tribune la US Open, veţi fi de acord că nici publicul de tenis nu mai este ce era odinioară.

Prea multe fiţe, prea multe întreruperi, un regulament îngăduitor. Ai probleme fizice majore? Abandonezi, accepţi că organismul tău este mai slab decît al adversarului. Nu-l faci culpabil pentru durerea ta. Mergi la fileu şi strîngi mîna celui care fiind mai rezistent se cheamă că este şi mai bun.

Prin comparaţie cu toate celelalte sporturi care presupun solicitare fizică, tenisul a devenit o oază a răsfăţului ilicit. Pauze de hidratare, pauze de coaching şi de fizioterapie, geluri energizante. Scărmănat în păr şi căutat în coarne.

Dar drăguţul Kokkinakis nu este un caz izolat, ci un produs de sinteză al alienării tenisului. Tănase Kokkinakis, amicul lui Niki Kyrgios. Kokkinakis, cel care, cu eleganţă ne-a informat Kyrgios, „i-a tras-o” prietenei lui Wawrinka, ştiţi intriga. Ce mai, o lume de gentlemani!