Roger, cui ne laşi?

La 34 de ani, elveţianul este ultima legătură cu tenisul altor timpuri. Nu luaţi afirmaţia ca pe o întoarcere în trecut!

Cu cît înveţi mai mult, cu atît ştii mai puţin. Sau ai impresia că ştii mai puţin. Cu cît te uiţi mai mult la tenis, ba mai ai şi tupeul să pui mîna pe rachetă, să transpiri cu băieţii, cu atît îţi dai seama că lucrurile sînt mai complicate. Mai complicate decît ce? Decît un serviciu-voleu, de exemplu, schemă veche de cînd lumea, dar pe care cîţiva o mai practică. Printre ei se numără bineînţeles Roger Federer. Recentul cîştigător autoritar al Mastersului de la Cincinnati.

De ce bineînţeles Federer? Doar pentru că este „bătrîn”, deci predispus la tenisul de modă veche? Da şi asta, inclusiv felul în care serveşte Roger, foarte elegant de altfel, aminteşte mai degrabă de şcoala australiană (Laver, Newcombe) ori de cea americană, condusă de Harry Hopman (el însuși nativ australian) şi mai puţin de lupii tineri – Raonici, Kyrgios. Cu cît înveţi mai mult ai doar impresia că ştii mai puţin, fiindcă nimeni nu poate cuprinde toată cunoaşterea lumii. La fel şi cu tenisul, cu cît urmăreşti mai mult ce se întîmplă azi, acum, aici, dar eşti şi depozitarul privilegiat al unor amintiri, observi că nu tot ce se întîmplă azi, acum, aici este mai bun, mai spectaculos, mai uman prin comparaţie cu trecutul.

La prima vedere, să fii suporterulul lui Federer este cel mai uşor lucru. Ţii cu cel mai bun, cu cel mai spectaculos, cu cel mai aşa şi pe dincolo. Omul are un palmares inegalabil şi un joc pe măsură. Distinse doamne helvete de o certă vîrstă şi adolescenţi asiatici, fondatori de trusturi internaţionale şi lucrători cu cîrca în porturile lumii, cu toţii se închină zeului Roger. Atît doar că Roger este o divinitate care nu are termen de valabilitate veşnicia. La 34 de ani, Federer se ţine foarte bine, iar finala cu Djokovici ni l-a arătat dominator şi exterminator, dornic să experimenteze lovituri noi. Dar, la un moment dat, el se va opri să îşi crească cele două rînduri de gemeni. Să respire la umbra cîştigurilor fabuloase. Ce va lăsa în urmă?

Regrete, asta sigur. Şi probabil ultima legătură cu tenisul altor timpuri poate mai romantice, dar nu neapărat mai nesărate. Se întîmpla pe cînd copiii de mingi nu erau pajii (servitorii) jucătorilor, se întîmpla pe cînd la pauza dintre două ghemuri aceiaşi jucători nu aveau nici măcar un scaun să şeadă şi dacă îi lovea o durere fizică nu beneficiau de serviciile „trainerului”. Şi vă mai zic dacă vreţi. Finala de la Cincinnati este un mesaj. A fost confruntarea dintre riscul asumat, Roger, şi prudenţa programatică, Nole. Dintre talentul cultivat natural, Roger, şi talentul muncit şi întreţinut cu dietă fără gluten, Nole.

Aici ne întoarcem la o idee enunţată mai devreme: stilul serviciu-voleu, practicat de Federer acum mai mult decît Federer la prima tinereţe. Nu vi se pare că a juca astăzi serviciu-voleu, aşa cum o făceau marii campioni ai anilor ’60, ’70 sau ’80, este un act mai degrabă revoluţionar decît  nostalgic? Excelent atlet şi redutabil tehnician, Djokovici a pierdut meciul în plan stilistic, nu în plan sportiv. Pe acest teritoriu, Federer este stăpîn, aşa cum stăpîni erau altădată Connors, McEnroe, Sampras. Ei sînt sau erau oamenii care îşi cîştigau punctele neaşteptînd greşeala adversarului. Făuritorii de puncte. Djokovici se plasează de partea cealaltă a fileului. A celor care joacă trăgîndu-şi seva din forţa oponentului.

Închipuiţi-vă că într-o bună zi, prin fantezia unui promotor bogat, s-ar organiza un turneu la care să fie invitaţi toţi jucătorii de top ai momentului, care să fie obligaţi să folosească rachetele de lemn de pe timpuri, dar să nu aibă dreptul la pauză de vestiar, la masaj al „trainerului” şi la copii de mingi care ţin umbrela, dau prosopul şi aduc răcoritoarele din frigider. Pe cine vedeţi în finală?