Răul poliţist american şi bunul bandit de pretutindeni

Desantul în inima forului conducător al fotbalului nu este o acţiune de forţă. Este o operaţie chirurgicală întîrziată

A trebuit să vină americanii. La noi, după vreo 50 de ani de aşteptare şi nu chiar la Bucureşti, ci la Kogălniceanu, apoi la Deveselu. Cu puşcaşii marini. Merge şi aşa. La ei, adică în Elveţia, au venit acum două zile. Prin poliţia şi procuratura Ţării Cantoanelor, FBI şi procurorii Statelor Unite. La noi, au instalat nişte baze militare ca să ne apere de spiritul pacifist al Kremlinului, la ei au săltat nişte răufăcători de la FIFA. Avantaj noi. Respectivii, feţe spilcuite în ierarhia forului mondial, se aflau care la Spa-ul hotelului din Zurich, care la all inclusive, unde îşi savurau cocktailurile. Alţii numărau bani. Făceau încălzirea pentru realegerea lui Sepp Blatter, un exerciţiu de stretching reluat la fiecare 4 ani din ’98 încoace, data la care matusalemicul Havelange îi preda ştafeta ubicuului elveţian. Care, odată în funcţie, a devenit şi el nemuritor. În funcţie.

Comentarii din popor după arestarea celor 7 infractori de la FIFA. Din popor în general şi din poporul fotbalistic în particular. Iar se bagă americanii ăştia, dom’le, unde nu le fierbe oala. Iar fac pe poliţiştii planetei, pe jandarmul universal. Nu se mai satură să pozeze ei în cowboy şi pistolari neînfricaţi. Posibil răspuns tot din popor, acel popor care se dezvaţă să aibă mintea odihnită. Lasă să se bage americanii! Lasă să facă pe poliţistul planetar, că oricum cei mai mulţi fac pe bandiţii. Cineva trebuie să-şi asume şi rolul acesta în lumea noastră tot mai adormită, tot mai comodă, tot mai lipsită de idealuri şi de utopii. Vorba asta din urmă îi aparţine lui Lucian Boia, un personaj aproape la fel de detestat ca americanii.

Se ştia că la FIFA este o cloacă de 5 spre 6 stele, se vorbea de şpăgi de milioane şi zeci de milioane de dolari, euro, ruble, şekeli, tancuri petroliere şi ce mai vreţi dumneavoastră. Se ştia aşa cum se ştie despre mizeria generală din fotbal, cum sînt blaturile de la noi, dar nu numai, ori de pariurile murdare de la noi şi de pretutindeni. Doar că agenţii federali şi procurorii din Statele Unite au mers mai departe. La fel ca în cazul Lance Armstrong. Nu au rîs în faţa zvonurilor, nu au aruncat la gunoi semnalele ziariştilor ori ale celor puţini din sistem care nu îşi pierduseră onoarea. Au cercetat şi au investigat mai bine de 20 de ani. Şi au descoperit dovezile.

În curînd vor arăta lumii cum au fost atribuite organizările Cupelor Mondiale, cum şi de ce votau lumile noi şi foarte noi doar cu Blatter. Traseul banilor şi traficul de influenţă. Toate lucrurile astea erau descrise în presă, dar „publicul larg” le cataloga drept invenţii, scorneli, bombe de tabloide. Îmi place nespus sintagma aceasta, publicul larg. În ea intră toţi cei care îşi vîră capul în nisipul indiferenţei şi se uită la meciuri ca la nişte tablouri de Van Gogh, fără să-i intereseze că pictorul şi-a tăiat o ureche în focul creaţiei. Pentru acest „public larg” amator de chestii soft, de frumuseţe benignă, cu termenul de garanţie expirat, desantul FBI şi al procurorilor americani sună rău.

Dar nu mai sîntem în zona nuanţelor, e timpul să ne trezim, să acceptăm că nu există Moş Crăciun, nici Albă ca Zăpada. Să observăm că şansa fotbalului de a mai exista ca sport universal sau poate doar ca sport este să suporte o operaţie cu extirpare de organe.