Cum să învingi o prinţesă războinică

Garbine Muguruza era un obstacol pe care trebuie să îl urci, nu să-l ocoleşti. Simona aşa a procedat

Cum poţi transforma un început de complex într-o luptă pe care ştii că nu ai voie să o pierzi? Luptînd. Cu concentrare, cu atenţie. Şi cu o doză de revoltă. Este atît de simplu de spus şi atît de complicat de tradus în fapte!

Simona Halep contra Garbine Muguruza, fata aceea care anul trecut la Roland Garros nu i-a lăsat decît 4 game-uri Serenei Williams.

A fost cea mai dură înfrîngere a americancei din întreg palmaresul ei de aproape 20 de ani la Grand Slam-uri. Muguruza, una şi aceeaşi cu învingătoarea Simonei din meciul de Fed Cup de la Galaţi.

Numai că Stuttgart nu e Galaţi, zgura nu este suprafaţă sintetică lipită cu superglue, iar Simona nu poate fi păcălită de două ori la rînd.

În general, a o învinge azi pe Simona este o întreprindere complicată. O spune şi vînătorul de mistreţi, pe care îl putem suspecta de multe rele, doar că nu se pricepe la tenis, nu. Ion Ţiriac observa că Simona a ajuns la acel nivel la care nu te mai aştepţi să iasă din primul sau al doilea tur într-un turneu. Indiferent de numele adversarei şi de blazonul turneului.

Ce înseamnă asta? Ascensiunea pe o anumită treaptă valorică, de pe care cu greu eşti împinsă la vale. Un grad de experienţă şi de echilibru care îţi permite să îţi păstrezi cumpătul, să îţi scoţi adversarul din mînă cu mijloace sportive. Să îi tai avîntul, aducîndu-l pe strada ta.

Partida Simonei cu Garbine Muguruza a fost încă o demonstraţie de voinţă bine strunită. De tenis variat, care a abătut-o pe spaniolă din ritmul ei de Xenie, prinţesă războinică, pe care o vedeai cum se semeţea după fiecare punct cîştigat.

A fost şi un moment critic, aşa cum are nevoie un meci memorabil. La 2-0 pentru iberică, în decisiv, cu două mingi de break pentru aceasta, deci cu perspectiva rece a unui 3-0, Simona şi-a arătat clasa. Cu toate ingredientele care decurg de aici.

Dar, mai ales, a jucat cu curaj. Curajos, nu riscant. Nu riscul acela nebunesc al jucătorului de cazinou. De la 2-1 încolo în setul 3 a fost o poveste despre tenis de calitate, cu o învingătoare totuşi previzibilă.

O mare bilă albă şi pentru Muguruza, care nu şi-a dat ochii peste cap şi care a găsit puterea să recunoască un as al Simonei, peste decizia de aut a arbitrului de tuşă. Era final de set decisiv, iar Garbine avea şansa unui break care ar fi ajutat-o mult pentru o eventuală revenire.

Este răspunsul cel mai bun pe care îl puteam căpăta în contrapartidă la mîrlănia de acum cîteva zile, purtînd marca Bouchard. Apropo, am observat că sînt persoane care au comentat favorabil pe blog gestul canadiencei, ca reacţie la articolul „O federaţie regretabilă”. Asta spune multe.

O dată, că oamenii îşi exercită dreptul la opinie, la liberă exprimare. Că te poţi contrazice pe orice subiect, inclusiv pe tema sfericităţii Terrei. Ne mai spun mesajele favorabile gestului genialei Eugenie şi că libera exprimare nu este totuna cu spiritul liber. În spiritul celor scrise, sînt convins că voi fi aprig contrazis.