Infernul lui Dante, paradisul fotbalului
FC Porto a arătat cum trebuie jucat fotbalul atunci cînd lumea îţi spune că nu ai nici o şansă
Conferinţă de presă înainte de FC Porto-Bayern, sfert de finală din Champions League. Nu s-a întîmplat cam demult? Aşa a replicat cumva ironic Pep atunci cînd ziariştii au evocat victoria lui Porto în finala Cupei Campionilor din 1987. Contra lui Bayern, scor 2-1. Întrebarea retorică a lui Guardiola a fost însoţită de una dintre grimasele lui marcă înregistrată.
Strîmbăturile lui Pep au revenit în forţă pe Estadio do Dragao. Se întîmplase demult, într-adevăr. În alt secol, nu în alt fotbal, cum prea adesea sîntem tentaţi să credem privind numai cum arătau echipamentul şi frizurile jucătorilor de altădată. Lecţiile fundamentale ale fotbalului au rămas însă aceleaşi.
Una, dintre cele mai banale, spune că nu trebuie să îţi subestimezi adversarul. Niciodată. Indiferent cît de puternic şi de bogat eşti, ce palmares ai şi, mai ales, ce impresii ai despre tine însuţi. Continuarea aceleiaşi lecţii spune că trufia se plăteşte cu o dobîndă pusă parcă de cei mai răi cămătari. Şi se întoarce împotriva ta.
Victoria cu 3-1 a lui Porto este o poveste dincolo de absenţele grele ale bavarezilor. Robben, Ribery, Schweinsteiger. Porto nu este o echipă de săraci, nici la propriu, nici la figurat. Totuşi, fiindcă nu se putea măsura în bogăţie, palmares şi brand cu colosul din Munchen, Porto şi-a asumat cu demnitate rolul outsiderului. Am spus al outsiderului, nu al sparring-partnerului.
Porto a făcut o demonstraţie consistentă despre fotbalul jucat cu dăruire şi cu entuziasm, cu sufletul, dar şi cu mintea. Cu talent pus în slujba disciplinei tactice. Echilibru, inteligenţă, generozitate, risipă de energie.
Vedeţi, tot lucruri obişnuite, la îndemîna oricui. A oricui înţelege să muncească serios, aşa ca Julen Lopetegui, omul de pe banca lui Porto. Lopetegui, fost portar de rezervă la Barcelona şi coechipier odinioară cu adversarul de acum, nimeni altul decît celebrul Pep Guardiola.
Pe cînd Pep strălucea pe Camp Nou. Pe cînd Pep elabora jocul la mijlocul terenului pentru Barca, Lopetegui se pregătea în anonimat pentru ca la o eventuală accidentare a lui Busquets tatăl să intre şi el între buturi. Acum, în viaţa de după viaţa de fotbalist, Lopetegui este învingătorul lui Guardiola. Ce vreţi alt mesaj mai frumos?
Alex Sandro, Casemiro, Jackson Martinez, Brahimi, Quaresma. Jucători foarte buni, nu vedete ca Dante, în Infern, desigur, sau ca Lewandowski, autorul unui dribling şi jumătate în 90 de minute. Detenta în contratimp a lui Boateng din care a ieşit golul al treilea al lui Porto este speranţa că fotbalul va supravieţui sistemelor şi atotputerniciei banului. Aici se potriveşte zicala aceea referitoare la forma geometrică a balonului. Altă banalitate cutremurătoare care ne dă speranţe şi pentru returul de la Munchen. Tschuss!