Monocolorii

Trebuie să ai mare tupeu să acuzi publicul de ingratitudine după ce te-ai scremut să baţi Feroe. Iar „băieţii” au. Tupeu.

Jucătorii noştri s-au comportat ca nişte adevăraţi profesionişti. Sună banal. Un clişeu care ne zgîrie timpanele. L-am mai auzit […]

Trebuie să ai mare tupeu să acuzi publicul de ingratitudine după ce te-ai scremut să baţi Feroe. Iar „băieţii” au. Tupeu.

Jucătorii noştri s-au comportat ca nişte adevăraţi profesionişti. Sună banal. Un clişeu care ne zgîrie timpanele. L-am mai auzit de mii de ori. Hai să citim totuşi declaraţia întreagă! Jucătorii noştri s-au comportat ca nişte adevăraţi profesionişti. Au evoluat cu gîndul doar la cluburile lor. Parcă este altceva. Cuvintele îi aparţin lui Mircea Dridea şi cred că merită felicitările cele mai directe. Pentru spontaneitatea gîndului. Pentru umor. În special, pentru curajul de a rosti ce gîndeşte. După ere geologice, după glaciaţiuni şi încălziri globale, cineva din fotbal mai spune şi altceva. Într-un fel, mult mai elegant, cineva din interior fluieră nesimţirea tricolorilor monocolori.

Dar mai este Mircea Dridea un om din fotbalul românesc? Şi, în fond, cine este, dom’le, Mircea Dridea ăsta?

Varianta A. Un domn cu părul alb. Elegant, discret. Fost internaţional român şi fotbalist important în echipa de glorie a Petrolului în anii ’60-’70. 20 de ani pe gazon, încă 15 pe bancă sau în biroul conducerii echipei din Ploieşti. S-a retras de la echipa naţională după dezastrul de la Zurich, din 1967. Elveţia-România 7-1.

Varianta B. Mircea Dridea? Un bătrînel frustrat, care juca fotbal cu basca pe cap. Un personaj prăfuit, care acum se plictiseşte la pensie şi vrea să se bage în seamă cu declaraţii care destabilizează naţionala.

Cei care îmbrăţişează varianta B vor interpreta vorbele lui Dridea ca pe o prelungire a ostilităţii publicului de pe „Ilie Oană”. Ploieştiul, capcana în care a fost atrasă echipa naţională a României. Ploieştiul, urbea duşmană a steliştilor pe care îi iubeşte toată ţara. Asta este o nouă teorie, încolţită imediat după meciul cu Feroe. I-aţi văzut cît de dezamăgiţi erau drăguţii de ei? Jucătorii – Sînmărtean, Keşeru, Popa, Maxim -, Iordănescu, chiar preşedintele Burleanu. Publicul ne-a lăsat un gust amar, a zis Chiricheş. Hai, nu, pe bune, măi Vlad? Dar simulacrul acela de fotbal pe care îl prestaţi voi ce ne-o fi lăsat nouă? Un gust de nectar al zeilor? Mimarea patriotismului, de la bolborosirea unor cuvinte la intonarea imnului naţional pînă la jocul vostru pipernicit, sărac şi „economicos” ce senzaţie ne-a adus nouă? De confort fotbalistic? De mîndrie amestecată cu bucuria de a fi văzut un meci frumos? Fiindcă asta amenda Mircea Dridea. Furtişagul fotbalistic. Lipsa de implicare, tupilată în spatele unor vorbe tocite despre patrie şi sentiment naţional.

O victorie rămîne o victorie, a decretat Anghel Iordănescu. Adînc! Insondabil. Nu, nea Puiule şi domnule general! O victorie rămîne o victorie atunci cînd este înnobilată de un joc curajos, bărbătesc, articulat. Cînd oamenii pe care îi antrenaţi pun osul la bătaie şi mintea la contribuţie, nu apelează la şiretlicuri care încă mai ţin cu o formaţie de calibrul minuscul al Insulelor Feroe. Asta cu o victorie este o victorie mai treacă-meargă, dar să dai vina pe starea gazonului este naşpa rău, nea Puiule şi domnule general! Aţi uitat pe ce gazon jucaţi pe Ghencea? Aţi uitat nisipul de pe „23 August”? Noi nu le-am uitat.

Veţi merge la Euro 2016, la o ediţie la care doar Gibraltarul nu se califică. Simt  că ne veţi băga iar în silenzio stampa, deci ne veţi urca pe garduri. Aşa ne trebuie! Dar încercaţi să nu mai jigniţi suporterii. Nu vă mai arătaţi dezamăgiţi de ei. Şi învăţaţi totuşi versurile imnului. Sau dacă nu le învăţaţi, nu mai mimaţi că îl cîntaţi! A, e populism? O fi, dar nu e pupincurism.