După 40 de ani, echipa
Simona Halep şi celelalte fete au şansa să repete ceva foarte important după 4 decenii
Dăm timpul înapoi. Se întîmpla acum vreo 40 de ani. Tenisul era încă sportul alb, la propriu şi la figurat, în tribune nu aplauda nimeni […]
Simona Halep şi celelalte fete au şansa să repete ceva foarte important după 4 decenii
Dăm timpul înapoi. Se întîmpla acum vreo 40 de ani. Tenisul era încă sportul alb, la propriu şi la figurat, în tribune nu aplauda nimeni la greşeli, jucătorii şi jucătoarele foloseau rachetele de lemn, cei revoluţionari – vezi cazul tînărului rebel Jimmy Connors – trecuseră la racheta metalică, hawkeye era ceva de domeniul SF. În fine, dar nu în ultimul rînd, România conta în sportul acesta exclusivist, care trecea cu paşi ireversibili către profesionism şi către banii cei mulţi. Premiile erau minuscule faţă de sumele învîrtite azi de sponsori majori şi minori şi un aer de boemă încă plutea peste tenis. Ilie Năstase ajungea primul număr 1 mondial în clasamentul computerizat, defila la Paris şi la Forrest Hills, iar Virginia Ruzici şi Florenţa Mihai jucau finale la Roland Garros. Virginia o şi cîştiga în 1978.
Ne întoarcem în prezent. Tenisul este mult mai colorat, mult mai atletic. Mult mai bogat. S-a democratizat la nivelul publicului, devenind oligarhic la nivelul jucătorilor, antrenorilor şi patronilor de turnee. Hawkeye a devenit o banalitate, la fel ca senzorul care indică neţul. Mulţi copii visează să ajungă ca Roger, ca Rafa sau ca Nole mai degrabă decît ca Messi sau Cristiano. Simona Halep, Irina Begu, Alexandra Dulgheru şi Monica Niculescu alcătuiesc echipa României pentru Fed Cup. Fetele de azi întîlnesc Spania pentru accederea în Grupa Mondială a competiţiei şi pentru revenirea acolo unde ne lăsa generaţia Virginiei şi a Florenţei, dar şi a Marianei Simionescu, a surorilor Romanov sau a lui Judith Gohn. Simona are finală la Roland Garros şi semifinală la Wimbledon, Irina Begu, optime de finală la Australian Open. Clasate în prima sută mondială a ierarhiei WTA, Monica Niculescu şi Alexandra Dulgheru nu sînt doar prezenţe decorative în echipă. Nu doar în aparenţă, tabloul de acum seamănă cu cel din urmă cu 4 decenii. Dar să nu uităm conceptul de echipă!
Ideea este că după aproape 40 de ani avem din nou o echipă, fără ca asta să fie neapărat rezultatul unui efort naţional, al unui proiect. Bine că o avem! La tenis, spre deosebire de răsfăţatul nostru fotbal, o echipă este cu adevărat o echipă atunci componentele ei au valoare individuală certă. Forţa grupului, atît de cîntată de poeţii fotbalului, contează şi la tenis, mai ales pentru partidele de dublu, dar forţa fiecărui membru al echipei are altă greutate. În tenis nu te poţi ascunde în spatele randamentului coechipierilor, fiindcă rămîi în ofsaid. E un ofsaid pe care nu arbitrul îl semnalizează, ci publicul. Simona, Irina, Monica şi Alexandra sînt echipa de care avem nevoie, iar Spania, cu Garbine Muguruza şi Soler Espinoza, este adversarul care să dea autenticitate unei victorii. Urmează un meci interesant, în care, ca bonus, ne putem exersa şi sentimentul patriotic. Cît despre locul de desfăşurare al partidei România-Spania, „silence please”!