Cristian Geambaşu

Jurnalist box-to-box, de 25 de ani mereu în echipa ideală a presei de sport. Respectat, temut și foarte apreciat. Întotdeauna la obiect, tăios, fără ocolișuri

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cristian Geambaşu
România nu este o echipă!

Radicevici, Grbici, Mehmedovici. Pe bancă, Kim Rasmussen. Cunoștințe mai vechi, adversare mai noi. În zi bună, Muntenegru poate bate pe oricine. Dovadă victoria cu Norvegia la distanță de 5 goluri. România are nevoie tot de o victorie la măcar 5 […]

...

Taci!

Asistăm de niște ani la o degradare alarmantă a relației jucător-antrenor în tenis. Poate ar fi și mai potrivit să spunem jucătoare-antrenor, fiindcă majoritatea copleșitoare a situațiilor provin din tenisul feminin. Antologica secvență în care Sorana Cîrstea îi cere arbitrei […]

...

Cine este cel mai mare adversar al naționalei României?

Calculele hârtiei indicau naționala masculină de handbal a României favorită în dubla întâlnire cu omoloaga din Kosovo. Incredibil, mai există așa ceva! Naționala Kosovo este una dintre puținele reprezentative în fața căreia România mai poate fi considerată favorită. Ca să […]

...

Dinamo pe modelul Barcelona

Totuși, modelul propus de asociația DDB este inspirat din organizarea unor cluburi ca Barcelona.

Lucrul esențial în acest tip de conducere este absența unui patron, a unui privat care face doar ce îl taie capul. În cazul unor entități ca […]

...

Acești doctori care îl enervează pe Marica

Hai că nici LeBron James nu ar fi zis-o mai bine decât Ciprian Marica! „Ne-am săturat de ăștia scoși în față să bage groaza în populație” este o frază-manifest a zilelor pe care le trăim și numai un om cu […]

...

Cum se (mai) bucură fotbaliştii

Scurt tratat despre gesturile le care le vedem după gol. O mimică în spatele căreia se află carenţe de caracter şi ani lipsă de acasă

Bucuria golului. Ce frumos! A golului victoriei, a celui egalizator. Chiar a golului de onoare. […]

sâmbătă, 26 octombrie 2013, 11:08

Scurt tratat despre gesturile le care le vedem după gol. O mimică în spatele căreia se află carenţe de caracter şi ani lipsă de acasă

Bucuria golului. Ce frumos! A golului victoriei, a celui egalizator. Chiar a golului de onoare. Cîtă onoare mai este în fotbal alături de oroare. Aţi observat cum se bucură fotbaliştii la gol? V-aţi dat seama dacă este vreo deosebire între bucuria băieţilor noştri şi a băieţilor de afară? Poate n-ar fi rău să trecem în revistă o sumă de gesturi care definesc bucuria golului, fără să ne substituim instanţelor calificate. Psihologi, antropologi, sociologi. Cei mai mulţi dintre ei sînt prea ocupaţi cu treburi mai importante şi speţe savante, deci trebuie cumva să ne descurcăm singuri.

Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu am ajuns la saturaţie. Nu mai suport să văd fotbalişti care îşi duc degetul arătător la buze, făcîndu-mi semn să tac. Nici Leandro şi nici Ronaldo nu au dreptul să ne interzică asta! Nici simbolic! Nu mai rezist să îi văd legănînd copii imaginari, de-abia născuţi sau încă nenăscuţi. Pare-mi-se că brazilianul Bebeto a fost iniţiatorul. Nu mai am energie şi nervi să îi contemplu mitraliindu-şi adversarii şi publicul acestora, să îi observ cum îşi pun lunetele pentru a ţinti spre un ipotetic oponent căzut ori cum îşi duc palmele la urechi, în aşteptarea ovaţiilor. Sau cum întind vîrful bocanculului pentru a fi lustruit de un coechipier, lustragiu de conjunctură. Inflaţie de simbolistică ieftină, penurie de decenţă.

Poate mi-am pierdut simţul umorului, probabil am obosit privind atîtea şi atîtea meciuri proaste, încununate de un gol-mărgică, ouat contra cursului jocului. Atunci, în acel moment magic, marcatorul/autorul face o dedicaţie iubitei. Îşi împreunează degetele mari şi arătătoarele, formînd o inimioară imaginară. Vai, cîtă sensibilitate! Ca să nu zic că forma geometrică desenată de degete parcă sugerează mai degrabă altceva decît o inimoară. Dar peste toate mă irită gestul plecăciunii în faţa peluzei, cu fotbalistul care flutură în faţa ultraşilor o invizibilă pălărie de muschetar. Sau de cavaler singuratic. Cîtă ipocrizie! Mă laşi?

Dragii mei, dar asta nu e totul. Categoria cea mai de jos o reprezintă înjurăturile care urmează reuşitei golului. Murmurate printre dinţi sau rostite cu toată gura. În faţa camerei de luat vederi. Vă prezint deci golul ca formă de răfuială. Golul ca dedicaţie scabroasă. Numărul practicanţilor golului-înjurătură este în continuă creştere. Implacabilă. Inexorabilă.

Există şi forme de trăire sinceră. De satisfacţie neprefabricată. Cum nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită, tocmai unele dintre acestea sînt amendate de regulament. Corectitudinea politică interzice fotbalistului să îşi scoată tricoul şi să fluture cu el. Scoaterea tricoului nu este nici ea un gest academic, dar sugerează o formă concretă a descătuşării. Ei, tocmai aici intervine domnul arbitru, care arată cartonaşul galben cu o satisfacţie aproape sardonică. Marş în formaţie, ai impresia că-i zice jucătorului, care-şi pune spăşit tricoul pe el.

Îmi este dor de bucuria dansată a lui Hagi. De săriturile lui Pele şi Cruyff. De detenta lui Dudu de după gol, la fel de impresionantă cu aceea care ducea la înscrierea lui. Îmi lipseşte bucuria reţinută a lui Dobrin. Bucuria copilărească a lui Gabi Balint şi bucuria necenzurată a lui Ilie Dumitrescu. Mi-e dor de multe lucruri din trecut pe care nu le mai regăsesc acum. Mă sperie bucuria lui Messi şi mă îngrijorează privirea lui Gareth Bale. Şi cine ştie ce ne mai rezervă viitorul.

Comentarii (54)Adaugă comentariu

marius (1 comentarii)  •  29 octombrie 2013, 6:31

nu inteleg cum de apare numele Messi in acest articol,cred ca, Cr Ronaldo se potrivea mai bn…sau va place aroganta dansului…

cynic (37 comentarii)  •  29 octombrie 2013, 6:52

nu il suportam pe Inzaghi cum dadea el noua goluri din opt ocazii si jumatate, dar se bucura la fiecare de parca ar fi fost primul din cariera…

vlad (1 comentarii)  •  29 octombrie 2013, 9:08

Si eu sunt satul si oripilat uneori de modul de manifestare a bucuriei in formele mentionate de dvs.

gabipetre (35 comentarii)  •  29 octombrie 2013, 10:04

1. Saritura acrobatica a lui Hugo Sanchez, El PentaPichichi, gest facut in onoarea surorii sale, gimnasta participanta la Olimpiada de la Montreal; era altceva fata de monotonia acelor vremuri.
2.Sarutul verighetei, marca Raul, cu dedicatie pentru sotia sa Mamen Sanz. Exceptia, degetul la buze, prin care-i invita pe „civilizatii” de pe Camp Nou sa taca, dupa ce-l gratulasera cu apelativul „cabron”.

Comentează