Youtube, piedică în calea uitării
Andre Agassi ne pune iar nostalgiile la lucru. A fost Federer cel mai mare jucător de tenis al tuturor timpurilor?
Andre Agassi zice că Roger Federer a fost cel mai mare. Mai mare decît fostul lui rival, Pete Sampras. Un […]
Andre Agassi ne pune iar nostalgiile la lucru. A fost Federer cel mai mare jucător de tenis al tuturor timpurilor?
Andre Agassi zice că Roger Federer a fost cel mai mare. Mai mare decît fostul lui rival, Pete Sampras. Un joc, un simplu joc. Am obosit să tot auzim cuvintele astea. Dar acum chiar este un simplu joc, pentru că nu vorbim despre fotbal. Ne purificăm, simţiţi? Vorbim despre tenis. Mai exact despre cine deţine supremaţia absolută într-un sport frumos şi elegant. Un sport în care se învîrt foarte mulţi bani tocmai pentru că este atrăgător. Bani. Nu chiar ca în fotbal, dar orişicît. Bogaţii tenisului sînt mai bogaţi decît bogaţii fotbalului.
Deci nu este un simplu joc. Aşa-i, nimic nu mai este un simplu joc de cînd jocurile pe calculator fac moartea virtuală palpabilă ca moartea naturală. Dar Agassi, legitimat de cele 8 titluri de Grand Slam, are dreptul să vorbească. Purtînd asupră-i şi omeneasca invidie. Agassi, un personaj şi fără cartea aceea autobiografică în care recunoaşte că „a luat”. O face tîrziu, după ce şi-a asigurat gloria, contul, spoturile publicitare pentru ceasurile elveţiene Rolex. Iată legătura! Roger este şi el o bijuterie elveţiană. Însufleţită, cu stil. Vulnerabilă, se vede acum. Şi bijuteriile trebuie să ştie cînd să se retragă, nu-i aşa?
Federer, Nadal, Laver aparţin altei ligi mai spune Agassi. Modest, nu se include în clubul intangibililor. Lucid, Agassi aminteşte de Nadal, omul, încă tînăr, capabil să-l depăşească pe Federer. Rafa, jucătorul care deţine o superioritate zdrobitoare în întîlnirile directe cu Roger. Totuşi, din clubul exclusivist al lui Andre nu ar trebui să lipsească Bjorn Borg, John McEnroe, Jimmy Connors. Ilie Năstase. Nu pentru numărul trofeelor, nici pentru exhibiţiile triste. Pentru ceva ce trece dincolo de dimensiunea talentului. Şi lăutarii sînt talentaţi.
Discuţia asta fără sfîrşit despre cel mai mare şi mai tare avea un farmec aparte cu nişte ani în urmă. Pe bază de amintiri ferme. Avea. Pe cînd internetul nu intrase definitiv în viaţa noastră. Astăzi, orice utilizator de PC are la îndemînă un vehicul capabil să călătorească în timp. Youtube. Nu poţi vedea ce se juca în vremea lui Fred Perry, Jean Borotra şi Suzanne Lenglen, dar ai la îndemînă imagini cu meciuri celebre, cu finale de neuitat din ultimii 30-40 de ani. Există inclusiv secvenţe din partide ale veteranului Rod Laver împotriva adolescentului Bjorn Borg. Năstase-Smith, Borg-Connors, Borg-McEnroe, Edberg-Becker, Lendl-McEnroe, toate comorile sînt acolo. Comorile noastre, doar ale noastre, ale celor care i-am prins jucînd. Pentru tinerii care au descoperit acum tenisul, imaginile acelea nu sînt decît proiecţia unei lumi apuse. Desuete, demodate. Echipamentul, rachetele de lemn, ritmul de joc, totul este depăşit.
Şi, în timp ce noi privim cuprinşi de o nobilă nostalgie, copiii noştri se întreabă contrariaţi: Ăştia sînt idolii voştri, aşa arătau campionii după care lăcrimaţi acum? Moment în care redevenim băţoşi şi criticăm jocul prea defensiv al lui Andy ori backhandul lui Nole. Ne adaptăm. Ne upgradăm.