Cultura dopajului

După o idee a lui Lance Armstrong. Scenariul, regia şi interpretarea, Lance Armstrong

Fericiţi cei populaţi de certitudini! Şi afurisiţi fie cei care îşi pun întrebări! Amin! E drept, parcă nici Paradisul nu mai este ce a fost odată. De […]

După o idee a lui Lance Armstrong. Scenariul, regia şi interpretarea, Lance Armstrong

Fericiţi cei populaţi de certitudini! Şi afurisiţi fie cei care îşi pun întrebări! Amin! E drept, parcă nici Paradisul nu mai este ce a fost odată. De aceea, semenii noştri care consumă nectarul comercializat de zei, la pachet cu adevărurile oficiale, sînt scuturaţi din cînd în cînd de vreun eveniment neplăcut. Brusc, lumea lor colorată în roz se învineţeşte. Cum s-a întîmplat acum. Apare unul de-i zice Lance şi strigă: „Nu poţi cîştiga Turul Franţei fără să te dopezi!”. Bineînţeles că este un nebun.

Dar ce te faci dacă individul plecat cu sorcova este tocmai eroul care a cîştigat de 7 ori Turul Franţei? Marea Buclă. Le Tour. Competiţia cîntată de cronicari mai bătrîni şi mai tineri, membri în Clubul Frumosului Universal. Îl iei în serios pe Lance Armstrong? Pe omul care 10 ani a înşelat o lume întreagă, croindu-şi legenda pe medicamente interzise? Poate ar trebui, fiindcă Lance de acum este o persoană pocăită. O spune chiar el. „Nu voi reuşi niciodată să repar ce am făcut, dar îmi voi petrece întreaga viaţă încercînd”.

Emoţionant! Nu ştiu de ce, dar mie nu îmi vine să plîng. Dar nici să rîd. Altfel, aproape sigur un studio hollywoodian va prelua povestea şi o va ecraniza. Lance va fi eroul pozitiv, victimă a sistemului malefic care îl determină pe sportiv să-şi bage otravă în organism. Personajele negative, tipii care merită oprobriul public, vor fi, evident, ziaristul irlandez David Walsh şi colegul lui francez Pierre Ballester. Indivizii fără căpătîi care au luptat un deceniu pentru adevăr. Nesuferiţii aceia de ziarişti care au adunat dovezi ca nişte furnicuţe. Coate-goale ăia care au distrus un mit.

Totuşi, în aşteptarea superproducţiei „Lie hard” cu răspopitul pe post de scenarist, regizor şi interpret, nu cred că avem nevoie de lecţiile lui de viaţă. Nici de profeţiile lui – „Cultura dopajului nu va dispărea niciodată”. Na că există şi o cultură a dopajului. Nemuritoare, potrivit Ordinului călugărilor lancenieni. Poate că n-ar fi rău să se decerneze şi nişte premii Nobel în materie. Primul pe listă, doctorul Eufemiano Fuentes. Pentru contribuţii inestimabile în domeniul centrifugării sîngelui şi al folosirii revoluţionare a hormonilor de urangutan. Hola! Urmează apoi autorii dopajului genetic, care au reuşit să dea, deocamdată, una bucată înotătoare chinezoaică mai rapidă decît cel mai rapid bărbat, american, pe distanţa respectivă.

Nu poţi cîştiga Turul Franţei fără să te dopezi? Ba poţi, bătrîne Lance! Atunci cînd nimeni nu va fi dopat, va cîştiga un oarecare la fel de nedopat ca şi ceilalţi. Obosit şi extenuat, el va cădea de pe bicicletă la finiş după ce va fi acoperit distanţa unei etape într-un timp mai prost cu vreo două ore. Timpul umanităţii. Există şi alte forme de cultură în afară de aceea a dopajului, dragă Lance!