Zgura roşie de acasă
Hănescu, Ungur şi Copil au o datorie minimă faţă de publicul de acasă. Datoria de a se simţi acasă
Iarba verde de acasă. Metaforă folosită în exces care spune că printre ai tăi totul este mai uşor. Rîul, ramul, ştiţi […]
Hănescu, Ungur şi Copil au o datorie minimă faţă de publicul de acasă. Datoria de a se simţi acasă
Iarba verde de acasă. Metaforă folosită în exces care spune că printre ai tăi totul este mai uşor. Rîul, ramul, ştiţi poezia, te ajută toate. Iarba verde de acasă. Dar de zgura roşie de acasă nu zice nimeni nimic. Există şi un motiv. Tenisul nu este fotbal. Lumea care vine la tenis se comportă altfel decît lumea de pe stadioane. Este altă lume. Sau poate că nu. Nu neapărat.
De aceea, vă invit la o călătorie în timp. În trecut, tocmai în anul de graţie 1972, pe cînd România lui Năstase şi Ţiriac juca finala Cupei Davis. Salatiera venise la Bucureşti o dată cu americanii, deţinători ai trofeului. Capitala se mobilizase aşa cum se cuvine pentru marea întîlnire. Era a treia noastră finală de Cupa Davis cu Statele Unite în doar 4 sezoane. Bucureştiul anilor ’70 reîncepea să devină un oraş cosmopolit, trăiam amăgitoarea perioadă a deschiderii spre Occident. Arenei Progresul i se dăduse un lustru. Străzile şi casele elegante din jurul acesteia arătau oricum foarte parizian şi puteai jura că te afli la Porte d’Auteuil şi nu pe Doctor Staicovici ori pe Doctor Lister. Năstase şi Ţiriac din vremea cînd formau un tandem mai simpatic şi mai redutabil decît acum au pierdut după trei zile în care speranţa a sucombat în amărăciune. În final, a fost 3-2 pentru americani, cu un Năstase de nerecunoscut şi cu un Ţiriac care lupta eroic.
Atunci a şi apărut prima fisură în relaţia dintre ei. Tot atunci, publicul bucureştean uimea lumea tenisului prin exuberanţă. Mai exact, o contraria. Entuziasmul gălăgios al spectatorilor români nu cadra cu ceea ce se ştia la vremea respectivă despre un public de tenis, care trebuia să fie reţinut, disciplinat, sobru în bucurie. Noi, în schimb, exultam la greşelile americanilor. Atmosfera de pe Stadionul 23 August se muta pe Arena Centrală de la Progresul. Fără să ştim, puneam bazele unei şcoli. Acum 22 de ani, la Lyon, americanii cu Sampras şi Agassi pierdeau Salatiera în faţa lui Guy Forget şi Henri Leconte purtaţi pe val de un public aproape isterizat. Fiind vorba despre francezi, nu s-a mai oripilat nimeni şi s-a vorbit despre superba lecţie de solidaritate naţională a publicului din Hexagon. O, la, la!
Nu ştiu ce ar putea face publicul nostru de astăzi pentru Victor Hănescu, Adrian Ungur şi Marius Copil, jucătorii noştri aflaţi pe tabloul principal al Openului bucureştean. Ştiu însă ce pot face ei pentru acest public. Să considere prezenţa lor aici, în faţa compatrioţilor, un privilegiu, şi nu o obligaţie. O bucurie, nu o formalitate. Vor avea în faţă adversari mai bine clasaţi, ca Gilles Simon, Andrea Seppi, Mihail Iujnîi, Victor Troicki. Cu ceva noroc, e posibil să aibă parte şi de oponenţi mai accesibili. Dincolo de calculul aplicat al şanselor, tenisul, ca mai toate sporturile, este o problemă de atitudine. De orgoliu, nu doar de clasament. Îţi oferi şanse suplimentare dacă nu intri dinainte învins de un jucător care este cu 15 sau 20 de locuri peste tine în ierarhia ATP. Despre supraevaluare nici nu mai vorbesc.
Nici unul de-ai noştri nu a cîştigat pînă acum turneul de simplu de la Bucureşti. Hănescu a fost finalist, Andrei Pavel, dublu semifinalist. După înfrîngerea din partida de Cupa Davis cu Olanda, mi se pare că toţi ne-au rămas cumva datori. Victor, Adrian, Copil. Îi aştept de luni încolo. Îi aşteptăm toţi cei care vrem să respirăm tenis timp de o săptămînă. Îmi place să cred că e o întîlnire pe care şi-o doresc şi ei.