Cruyff, legenda ostenită
În 16 ani de cînd nu mai antrenează, olandezul pare să fi realizat mai multe decît atunci cînd era în plină activitate
Retragerea definitivă din fotbal a lui Johan Cruyff mi-a amintit cumva de Greta Garbo. Hodoronc-tronc, vă spun şi […]
În 16 ani de cînd nu mai antrenează, olandezul pare să fi realizat mai multe decît atunci cînd era în plină activitate
Retragerea definitivă din fotbal a lui Johan Cruyff mi-a amintit cumva de Greta Garbo. Hodoronc-tronc, vă spun şi de ce! Şi cine era persoana de sex feminin şi naţionalitate suedeză numită Garbo. Stăpînă a Hollywoodului interbelic şi iniţiatoarea unui stil mai puţin teatral de interpretare, încă la modă acum, Garbo a refuzat să mai joace în vreun film din 1941. Se considera bătrînă. Nu era, dar voia ca lumea să-i păstreze doar amintirea de zeiţă tînără şi inaccesibilă a Nordului. Avea 35 de ani şi o viaţă înainte. A ales-o pe aceea fără filme, trăind într-o discreţie absolută. Totuşi, într-una dintre puţinele intervenţii publice a ţinut să clarifice ceva. „I never said I want to be alone, I only said I want to be let alone. There is a world of difference”. În engleză sună mult mai bine decît în română, dar traducerea este necesară. „Nu am spus niciodată că vreau să fiu singură, am spus doar că vreau să fiu lăsată în pace. Este o diferenţă mare cît lumea întreagă”.
Ca şi Garbo, Cruyff a ales să nu îmbătrînească în fotbal. Pentru că Johan cel unic nu s-a retras acum, după meciul în care, cu el pe bancă, produsul unor fantezii separatiste numit „selecţionata Cataluniei” a reuşit un 1-1 în compania Nigeriei. Cruyff părăsise meseria de antrenor cu 16 ani mai înainte, cînd se despărţea de Barcelona. Cîştigase cam totul la nivelul echipei de club, lumea îl aştepta să ofere un titlu mondial Olandei. Titlul pe care, cu el în teren, Portocala Mecanică îl pierdea în ’74. Cînd a ieşit cu adevărat din scenă, Cruyff avea 49 de ani şi o viaţă înainte. A ales-o pe aceea fără fotbal. Plecase de la Barcelona lăsînd în urmă triumfuri, o şcoală şi o legendă. Ultima continuă să funcţioneze şi în zilele noastre. Dar cît adevăr este în ea?
Legenda spune că în spatele edificiilor Barcelona, Ajax sau naţionala Olandei a stat şi stă în continuare Cruyff. El ar fi creatorul din umbră, demiurgul ascuns al schimbării. Mintea iscoditoare, lansatorul de sisteme, idei şi revoluţii. Pe rînd, Nunez, Laporta şi Rossel s-ar fi adăpat din izvorul înţelepciunii celui care ca jucător a fost imaginea-emblemă a fotbalului total, iar ca antrenor precursorul tiki-takăi. Legenda, ca orice legendă are farmecul ei, care nu explică însă un lucru foarte simplu. De ce această retragere bruscă din prim-plan a unui om care dovedise că nu are probleme de comunicare? De unde pînă unde nevoia de anonimat a unei vedete care se transformase într-o instituţie? Teama că nu va putea fi mereu primul? Oboseala, aceea a inimii în special? Blazarea? Ori dorinţa firească de a profita de viaţa de dincolo de fotbal? Să joci golf (vezi foto), să călătoreşti, să laşi soarele să îţi încălzească oasele care poartă urma loviturilor fără grija unui alt campionat care îţi bate la uşă.
Cred cu moderaţie în legenda ţesută în jurul lui Johan Cruyff. A fost idolul copilăriei şi adolescenţei mele petrecute undeva la crepuscul de flower-power. Îl consider şi acum cel mai mare, cel mai modern şi mai frumos fotbalist pe care l-am văzut vreodată. Dar nu uit episodul de acum cîţiva ani, cînd, excedat de criticile olandezului – cel idolatrizat de atîta lume – Mourinho – cel detestat de atîta lume -, îl invita pe Cruyff să se întoarcă pe bancă. Să arate, încă o dată, de ce e în stare. Era provocare reală, nu aroganţă ieftină. Cruyff nu a răspuns invitaţiei, iar legenda a continuat să crească. Aidoma iederei care poate sufoca şi zidurile celui mai mîndru palat.