Meciul lui Ungur, aventura unei franţuzoaice

Tenisul de la Roland Garros este pentru toată lumea. Poveştile lui bucură, întristează, emoţionează. Sînt vii.

Există tot felul de înfrîngeri. Dureroase, traumatizante, anticipate, inevitabile. Înfrîngeri din care înveţi ceva şi care conţin sămînţa victoriilor viitoare. Sînt şi înfrîngeri care […]

Tenisul de la Roland Garros este pentru toată lumea. Poveştile lui bucură, întristează, emoţionează. Sînt vii.

Există tot felul de înfrîngeri. Dureroase, traumatizante, anticipate, inevitabile. Înfrîngeri din care înveţi ceva şi care conţin sămînţa victoriilor viitoare. Sînt şi înfrîngeri care te dau înapoi pentru tot restul vieţii. Traumatizante. Mai avem pe listă înfrîngeri neaşteptate şi absurde. De ce nu, chiar şi înfrîngeri comice.

Înfrîngerea lui Adrian Ungur în faţa lui Roger Federer a fost aşteptată şi logică, dar nu ruşinoasă. Nu, nu urmează o celebrare a meciului pierdut de jucătorul român în faţa celebrului elveţian. Nu v-am luat prin învăluire pentru a incrimina destinul care le oferă totul unora şi doar suferinţă celorlalţi. Dar întîlnirea lui Ungur cu Federer este o poveste în sine. Despre cum trebuie să te comporţi atunci cînd ştii că adversarul este nu mai bun, ci excepţional. De fapt, o instituţie în viaţă. Atitudinea lui Adrian Ungur vorbeşte despre asumarea condiţiei, fără ca asta să miroasă a resemnare. Şi despre cum să îţi faci meseria cum poţi tu mai bine, chiar dacă foarte binele tău nu este suficient să ţină piept unei zile banale din cariera oponentului. Poţi pierde cocoşat de neputinţă, dar poţi pierde şi uitîndu-te în ochii celui de dincolo de fileu. Care nu îţi este călău, ci doar adversar.

Setul cîştigat de Ungur la tiebreak contra celui mai mare jucător de tenis din istorie nu va intra în istorie. Aşa după cum nu va intra în istorie nici bătaia vecină cu persecuţia suferită de Alexandra Cadanţu în faţa Şarapovei. Nuanţaţii francezi nu au apelat la nuanţe. „Sharapova a enflige une defaite humiliante contre la roumaine Cadantu”. Şarapova i-a administrat o înfrîngere umilitoare româncei Cadanţu. Ar fi nepotrivită o paralelă între cele 5 (cinci!) mingi cîştigate în toată partida de Cadanţu, a 78-a jucătoare a lumii, şi victoria eroică a franţuzoaicei Virginie Razzano (111 WTA) contra Serenei Williams. Şi ar umbri intriga de thriller cu accente melodramatice a meciului dintre Virginie şi Serena.

Razzano a revenit de la 1-0 la seturi şi 5-1 în tiebreak-ul setului secund pentru americancă. S-a întors nu se ştie cum, a intrat în decisiv, unde s-a dus implacabil pînă la 5-0. Moment în care Serena a dat iar semne de viaţă, ştergîndu-şi lacrimile (e şi asta o imagine, o Williams în lacrimi). S-a făcut 5-3, iar arena Philippe Chatrier o fluiera zgomotos pe grecoaica Eva Asderaki, arbitra care o penaliza pe Virginie pentru strigătele de durere pe mingile decisive ale Serenei. Ultimul game a durat cam cît un set, timp în care suferinţa şi frustrarea anulau minge de meci după minge de meci. Franţuzoaica şi-a învins durerea din muşchi, fără să ia seama la lacrimile care ţîşneau pe chipul brusc decolorat al americancei. Lacrimile s-au mutat pe chipul supt de efort al învingătoarei, arena a jubilat, Serena a părăsit terenul ca o anonimă. E finalul unui film care probabil că nu ar fi intrat în palmaresul de la Cannes. Şi care nu ar fi fost scris în veci de unul dintre regizorii noştri în vogă. Lacrimogen, facil, ieftin. N’est ce pas?