Ele au aflat
Ziua în care fotbalul a fost surclasat de handbal, după-amiaza în care femeile au dat o lecţie bărbaţilor. Şi dacă ar fi fost prima!
Magia este de esenţă divină, mediocritatea, pur omenească. Duminică seară, Oltchim a avut o repriză magică […]
Ziua în care fotbalul a fost surclasat de handbal, după-amiaza în care femeile au dat o lecţie bărbaţilor. Şi dacă ar fi fost prima!
Magia este de esenţă divină, mediocritatea, pur omenească. Duminică seară, Oltchim a avut o repriză magică şi una mediocră, de fapt în ordine inversă. E greu de explicat ce s-a întîmplat după pauză cu fetele antrenate de Radu Voina, renaşterea lor extraordinară, deci las în seama specialiştilor această delicată întreprindere. Nu ştim să spunem nici ce au păţit Gorbicz şi compania după primele 30 de minute în care jucaseră posibilul handbal al viitorului. Viteză, imaginaţie, execuţii uluitoare. Un prieten priceput în tainele acestui sport îmi şopteşte că răspunsul trebuie căutat tocmai la frumoasa&capricioasa Anita, ai cărei demoni au îndepărtat Gyorul şi Ungaria de rezultate formidabile. Problema lor.
A fost magie? Sau doar o mobilizare formidabilă? Ambiţie, revoltă? Ori o înlănţuire fericită evenimentelor? Poţi ajunge numai prin voinţă la starea de graţie? Dar cînd îţi pui prea multe întrebări, pierzi esenţialul poveştii. Bucuria acestei victorii pe care, egoişti, ne-am asumat-o imediat s-a hrănit din suferinţă fizică, nu metafizică. Paradele Luminiţei, lupta corp la corp a Oanei Manea, încăpăţînarea Aureliei Brădeanu de a privi numai înainte, spre poarta lui Haraldsen. Cursele pe extremă ale Iuliei Curea şi ale Adei Nechita. Pentru ca noi să căutăm şi să producem metafore, ele au colecţionat vînătăi, şi-au strivit oasele de parchetul sălii care fierbea, au încasat pumni. Au şi dat, fiindcă sînt femei şi ştiu să lupte.
În acest punct ajungem inevitabil la paralela cu „sexul tare”. Bărbaţii, fotbaliatorii. Tineri cu impresii despre viaţă legitimaţi la cluburi importante numite, după caz, Rapid, Dinamo. Meciul lor începea la distanţă de o oră şi jumătate de finalul partidei Oltchim-Vîlcea. Ghinion, fiindcă aproape toată lumea care a venit pe stadion şi cam toţi cei care rămăseseră lîngă televizoare văzuseră lupta fetelor cu ele însele. Exista un termen de comparaţie proaspăt întipărit pe retină. În suflet. Ne gîndeam că, zgîndărîţi în amorul propriu, cei 22 de bărbaţi, plus antrenorii lor, se vor scutura de blazare. De plictiseala lor devenită a doua natură. De suficienţa care este a treia lor natură. De teama de a pierde, de frica de a cîştiga. Degeaba, încă un meci ratat. De „fotbal”. Un simulacru de derby. O întrebare, a mea. Nu vă este ruşine?
Înapoi la fetele de la Vîlcea. A început evaluarea şanselor pentru returul de la Veszprem. Ni se spune că avantajul de 4 goluri este fragil. Ştim. Ni se mai spune că Gyor păstrează prima şansă pentru că are un lot mai bun. Ştim. Ştim, dar nu mai contează. Demonstraţia e completă, binele a fost făcut. Supranaturalul este uneori în noi. Au aflat că se poate. Dacă nu acum, data viitoare, la anul. Ele au aflat, ştiu, pot.
Ei nu vor să afle, nu ştiu, nu pot. Ei nu.