Handbal în Ţara Cafelei Nebăute
Fetele l-au scutit pe Cristian Gaţu de o călătorie cu avionul pînă în Brazilia. Asta e bine. Cristian Gaţu a fost unul dintre cei mai mari handbalişti din istorie, dar urăşte să zboare cu avionul. Am impresia că detestă şi […]
Fetele l-au scutit pe Cristian Gaţu de o călătorie cu avionul pînă în Brazilia. Asta e bine. Cristian Gaţu a fost unul dintre cei mai mari handbalişti din istorie, dar urăşte să zboare cu avionul. Am impresia că detestă şi să se implice prea mult în modernizarea handbalului românesc. Ceea ce nu e bine. Anul trecut, la Europene, aceleaşi fete îl puseseră pe drumuri pe preşedintele federaţiei şi ne bucuraseră cu o medalie de bronz. Ni se părea atunci că s-ar fi putut mai mult.
Generaţia unei Cristine
Acum ni se pare tot aşa. Generaţia Cristinei Vărzaru şi-a rămas datoare sieşi, nu patriei. Nu suporterilor, nu ziariştilor. Politicienilor şi mai puţin. Au dat mereu impresia că pot mai mult decît arată, că au talent peste performanţele din teren. Pe timpul lui Ghiţă Tadici observam că ne apăram prea mult. Arătam cu degetul stilul milităros, care, ziceam noi, ştirbea personalitatea jucătoarelor. Cu Radu Voina am uitat cum să ne apărăm, dar nu am învăţat lecţia atacului. Am descoperit că exerciţiul libertăţii e mai complicat decît acela al regimului cazon. Time-out-urile cerute de antrenorul nostru la Mondialele din Brazilia rămîn la nivelul dojanei părinteşti. Puţin pentru o echipă care îşi pierde busola la primul val mai mare al adversarelor.
Generaţia celeilalte Cristine
Generaţia Cristinei Vărzaru şi-a rămas datoare sieşi. Generaţia Cristinei Neagu nu prea există. Ea însăşi a dispărut de un an, după o accidentare şi o operaţie despre care se vorbeşte în şoaptă. Cînd va reveni, cum va arăta ea? Va fi din nou cea mai bună? Cea mai bună din lume? Se va construi lîngă ea noua echipă a României? Lîngă ea, lîngă Patricia Vizitiu?
Fetele noastre au obosit. Oana Manea are pielea tăbăcită de la pumnii adversarelor, Valentina Ardean nu poate nici ea să alerge pe extremă pînă la sfîrşitul lumii. Aurelia Brădeanu, Adina Fiera, Oana Chirilă vor mult, dar nu au constanţă, viteză, imaginaţie. Forţă. Talida Tolnai nu este urmaşa de drept a Luminiţei Huţupan. Poate ar fi fost Paula Ungureanu. Dacă nu s-ar fi accidentat. Blestemul accidentărilor sau al medicinei româneşti?
Nu echipe, doar grupuri
Nu vi se pare că handbalul nostru seamănă cu fotbalul, cu rugbyul şi cu oricare joc de echipă? Pasăm stîngaci, fără ritm. Jucăm cu teamă. Ţelul nostru nemărturisit este să distrugem atacurile adversarului, nu să ne impunem stilul propriu. Stăm rău la posesia activă. Ne lipsesc schemele şi imaginaţia. Viteza? Mai bine nu! Compensăm prin soluţii individuale. Mici bijuterii pierdute prin cenuşa mediocrităţii. În general, nu formăm echipe, ci doar grupuri în echipament identic.
Cristian Gaţu şi Radu Voina vor spune că toate astea sînt numai în mintea noastră. Ei au fost campioni mondiali, ai au dominat handbalul. L-au stăpînit. Ei s-au oprit atunci, acum 40 de ani. Handbalul a mers mai departe. O dată cu lumea.