November 2011 ↓

Ancheta Gazetei porneşte din nou la drum. Poftiţi la vot!

Ce superlative ale anului, dom’le? De superlative vă arde vouă acum? Daţi-le naibii de clasamente, de topuri! Fotbalul acesta trebuie aruncat la coş şi inventat altul!

Ar putea fi şi asta o reacţie. Poate că aşa ar merita să fie tratată mediocritatea. Corupţia care îmbolnăveşte competiţia. Golănia care o înconjoară şi o sufocă şi trişorii care schimbă sensul meciurilor. Refuzul de a aplauda nonvaloarea. Tăcerea sau abţinerea ca formă de protest. E criză în lume, în fotbal. În general, dar mai ales la noi. Superlativele unei sărăcii lucii, un nonsens.

Ar putea fi şi asta o reacţie. Dar nu singura. Alternativa? Un festivism găunos? O poleială în spatele căreia să se ascundă mizeria? Nu, deşi veţi asista la gale care exact asta vor face. Treaba noastră este însă să ducem povestea mai departe. Povestea care începe cu Dobrin în 1966. Povestea care continuă cu Dumitrache şi cu Dinu, cu Hagi şi cu Gică Popescu. O istorie a fotbalului românesc depănată prin cîştigătorii anchetei Gazetei. O întreprindere veche de 46 de ani contează mai mult decît lipsa de rezultate a unui singur an. Un prestigiu cîştigat prin respectul faţă de votul suporterilor şi al oamenilor din fotbal. Respect înseamnă printre altele să numeri voturile pur şi simplu şi să nu greşeşti adunarea. Să nu îndrepţi din pix voinţa celor care îşi spun părerea.

Este un an sărac. Chivu, laureatul ultimelor două ediţii, a jucat puţin şi necovingător la Inter. Dar la Inter. Mutu a avut probleme, dar cînd nu are el probleme? Săpunaru a cîştigat trofee cu FC Porto, dar cîţi vibrează cu fotbalul lusitan? Torje, Sînmărtean, Pancu, Dănciulescu, Bănel. Posibili candidaţi. Propuneri ale Gazetei. Dar oamenii au propriile idei. De ce nu speranţele Chiricheş, Luchin, Chipciu?

Ideea de bază este că fotbalul nu trebuie îngropat doar pentru că gîfîie. Nu întorcîndu-i spatele îl vom vindeca. Asta presupunînd că ne pasă, că îl iubim. Iubirea nu este corectă. Iubirea este nu o dată ilicită. Iubirea este un dat, nu un act voluntar.

Gazeta Sporturilor premiază de cîţiva ani buni şi cei mai buni sportivi. Cele mai bune echipe. Este cuvenita reverenţă pe care ziarul o face campionilor care se văd mai puţin decît fotbaliştii. Tineri care cîştigă titluri mondiale şi europene, oameni care muncesc anonim, uneori în privaţiuni, lipsiţi de sprijin. Fetele de la spadă, fetele de la handbal, băieţii de la canoe. Bute, Tecău.

Povestea trebuie spusă şi atunci cînd nu are happy-end. Dar nu spun păcătoşii noştri de fotbalişti că există mereu un mîine?

Sînt oameni care nu te trag de mînecă. Tocmai pe ei îi ocolim

Petre Grigoraş se simte bine în pielea lui. Staţi liniştiţi, dragi cinefili şi columbofili, nu urmează o (altă) recenzie a ultimului film al lui Almodovar, La piel que habito! Dar Petre Grigoraş nu s-a simţit mereu bine în pielea lui. Pînă să se împace cu sine, Grig a avut necazuri, depresii, slăbiciuni. Umori. Momente în care s-a îndoit. De el, de ceillalţi. Încă o dată, staţi liniştiţi! Nu urmează un text siropos-lacrimogen, despre cum s-a salvat un om prin vocaţie. Despre ce înseamnă predestinarea. Despre semnele divine care l-au împins către unica destinaţie posibilă, antrenoratul.

Încercăm ceva mai simplu. Portretul unui bărbat care îşi face meseria cu plăcere. Un om care îşi respectă profesia şi care găseşte motive de bună dispoziţie în munca lui de zi cu zi. Să lucrezi cu plăcere. Senin, încredinţat că vei descoperi ceva nou în fiecare dimineaţă în care o iei de la capăt. Să nu laşi rezultatul să îţi ucidă pasiunea. Să nu te învingă adversarul cel mai parşiv, rutina. Cîţi dintre noi ne putem lăuda cu aşa ceva?

După Rapid-Gaz Metan 5-3, un meci cu o intrigă şi un dramatism puţin familiare Ligii întîi, Răzvan Lucescu s-a declarat nemulţumit de desfăşurarea evenimentelor, de felul în care fotbaliştii lui îşi trataseră oponenţii. Un perfecţionist, veţi spune, un tip care îşi ţine băieţii în priză. Poate. Ar mai fi şi varianta prudenţei marca Lucescu, father and son. Ori a clişeelor în spatele cărora se ascunde Răzvan. “Mi-ar fi plăcut să fiu antrenorul oricărei echipe la întîlnirea de astăzi”, a venit atunci declaraţia lui Petre Grigoraş. Inconştient? Imatur? Aventurier? Sau poate altfel. Curajos? Generos? Puternic?

Meciul direct a reglat conturile. Acest 3-0 pentru Pandurii nu vorbeşte despre slăbiciunile Rapidului, ci despre bucuria de a juca fotbal a echipei pregătite de Grig. Pandurii joacă fluent, frumos şi deschis. Există o ordine organică în toate întîmplările din teren. Libertate controlată şi echilibru între compartimente. Chiricheş, Vranjes, Maxim şi Batin nu sînt mari fotbalişti, nu încă. Dar au fost cîştigaţi de ideea despre fotbal a lui Grigoraş. Ei nu execută, aplică. Aici stă diferenţa.

Am observat că se poartă finalurile cool de articol, unde îţi laşi publicul cu gura căscată. O aluzie la o şcoală filozofică, o trimitere la o carte greu accesibilă, la un concert de jazz. Tentaţia există, dar renunţ fără regrete. L-aş simţi pe Grig cum mă priveşte dojenitor de la cele cîteva sute de kilometri care ne separă. De fapt, nu ne desparte nimic de oamenii la care ţinem. Poate doar egoismul.

Federer a rămas în picioare fiindcă tenisul lui nu stă doar în picioare

Nadal tremură în faţa lui Fish, apoi este anulat de Federer într-o oră şi 6 minute. 6-3, 6-0. Umilinţă! Ba nu, aşa-i în tenis, zice tabăra împăciuitorilor. Murray pierde la David Ferrer, apoi declară abandon. Djokovici ia bătaie şi el de la acelaşi Ferrer după un meci scurt, din care nu am reţinut decît tristeţea atent dozată a părinţilor sîrbului. Concomitent, pe planeta cu ofsaid, undeva la Milano, se juca o partidă a cărei intrigă contrazicea teoria că sportul rege şi-a trăit traiul. Nu este exclus totuşi ca fotbalul să fie la crepuscul. Dar tenisul? Unde este tenisul la ceas de Turneu al Campionilor?

Londra, sala O2. Stil, eleganţă, modernitate. Lumini filtrate care arată cînd chipul jucătorilor, cînd reacţiile publicului. Oameni de rînd care flutură steguleţe, bucuroşi că se văd pe ecranele-gigant. Vedete, rude şi prieteni ai jucătorilor. Domnişoare eterice suferind teatral pentru iubiţii lor din teren. Atmosferă de sărbătoare într-un oraş magnific care face încălzirea pentru Olimpiadă. Ceva lipseşte parcă. Bucuria? Prospeţimea? Frumuseţea acelor partide care menţin tenisul la graniţa dintre artă şi efort fizic? Un edificiu perfect construit pentru evenimente excepţionale, dar care produce rutină.

Sfîrşitul de an nivelează. Stratosfera devine una cu atmosfera, campionii se amestecă printre outsideri. Oboseala şi uzura plutonului dominant (minus Federer) din tenisul masculin fac posibilă ascensiunea urmăritorilor. Ferrer, Berdych, invitatul de ultimă oră Tipsarevici. Dar impresia este că nu vorbim doar despre oboseală, uzură, rutină, sastisire. Nu despre oboseală şi uzură de sfîşit de sezon, ci despre oboseală cronică. Despre uzură istorică. Bine, bine, dar Nadal are 25 de ani, Djokovici 24, Murray la fel. Cum e posibil ca unul să fie cu genunchii ferfeniţă, altul cu spatele anchilozat şi cu umărul praf, iar celălalt să sufere de toate la un loc, dar mai ales de imaturitate? Uite că e! Tenisul lui Nadal, Djokovici şi Murray consumă. Tenisul lor este fizic şi lucrează ireversibil asupra muşchilor, a tendoanelor, a articulaţiilor. Fandările şi şpagaturile au un preţ pe care îl plăteşti după ani de victorii. După sezoane de invincibilitate. Uneori după mai puţin.

Capitolul Federer. Suveranul detronat vremelnic de un computer. Roger. Impecabil, distant, strălucitor. Fără probleme musculare. Odihnit, odihnitor. În timp ce Rafa şi Nole năduşesc şi gem, el îşi trece mîna peste fruntea uşor transpirată. Îşi aranjează cîteva fire de păr neascultătoare. Pluteşte deasupra terenului, înfăşoară mingea pe care o trimite dincolo de fileu. Vine de pe altă planetă, probabil aceea pe care s-au aflat la un moment dat şi Milan, şi Barca. Toţi ne transmit un mesaj. Sportul nu înseamnă doar să alergi ca nebunul. Sportul nu înseamnă doar să alergi. Sportul nu înseamnă…