Mulţumim, Timişoara!

Iar vom scrie despre ei. Ăsta a fost primul impuls. Dar nu. A devenit obositor, obsedant. Iar noi riscăm să ne îmbolnăvim odată cu această echipă bolnavă. Vom căuta explicaţii, motive, premoniţii, superstiţii. Nu, nimic despre Steaua. Nu azi. Poate […]

Iar vom scrie despre ei. Ăsta a fost primul impuls. Dar nu. A devenit obositor, obsedant. Iar noi riscăm să ne îmbolnăvim odată cu această echipă bolnavă. Vom căuta explicaţii, motive, premoniţii, superstiţii. Nu, nimic despre Steaua. Nu azi. Poate că nici mîine, ar trebui un pic neglijaţi, să îşi digere mediocritatea, neputinţa.

Nu. Nu în această seară. Pentru că victoria lui Poli a fost prea frumoasă şi prea limpede pentru a o polua cu discuţii despre dodei şi florinei. A fost mai mult bucurie decît răzbunare în această seară de octombrie la Timişoara. Timişoara avea ceva de demonstrat şi a reuşit. Dar nu strivindu-şi oponentul, nu umilindu-l ca un bătăuş cu box pe pumn. O spadă nevăzută a tăiat în carne vie. Iar uriaşul puhav s-a dezintegrat. În tribune, un băiat îşi săruta iubita la 2-0 pentru Poli. Ce omagiu mai pur vreţi?

Mi-a plăcut ca niciodată echipa lui Velcea, un meşteşugar nebăgat în seamă de „granzi”. Ignorat şi de ai lui, manta de vreme rea pentru toanele tuturor aspiratorilor de bani. I-am admirat pe aceşti băieţi care s-au scuturat de necazul unei retrogradări nedrepte şi au hotărît să răspundă prin fotbal. Prin nimic altceva decît fotbal. Goga, Rickets, Mera, Scutaru şi ceilalţi nu s-au distrat cu Steaua aşa cum titrează krolurile televiziunilor. Poli a învins Steaua jucînd mai bine, pur şi simplu mai bine. Avîntat, simplu, pe poartă. Mereu cu o viteză peste adversarul care nu se remarca decît prin fixativul frizurilor caraghioase. Cu decenţa pe care ţi-o oferă siguranţa că poţi fi peste adversar muncind şi pregătindu-te. Vedeţi ce de banalităţi? Ce chestii previzibile se spun la o victorie şi cîte maxime pline de miez îţi ies la o înfrîngere?

Este seara Timişoarei pe care o aşteptăm reîntoarsă într-un fotbal eliberat de Mircea Sandu şi de Mitică Dragomir. Fiindcă este un fotbal luat confiscat. Naşu şi Mitică au făcut o hacienda din fotbalul nostru. Moşia lor. Ei, stăpînii călări care dau cu biciul în nevolnicii pedeştri care le-au construit averile. Aşteptînd apoi recunoştinţă.

Mulţumim Timişoara, te aşteptăm înapoi. Aş zice acasă, dar mă gîndesc că unii vor sări în sus. Nu de bucurie, ştiţi de ce.