Creatorul de Teatru şi sălbaticii fabricanţi de sîngerete

Cortina rămîne închisă. Cortina nu apucase să se deschidă spre public. Publicul părăsise sala pentru a stinge un incendiu. Cine mai are nevoie de teatru atunci cînd peste tot în lumea asta e cîte un foc de stins? O tăcere […]

Cortina rămîne închisă. Cortina nu apucase să se deschidă spre public. Publicul părăsise sala pentru a stinge un incendiu. Cine mai are nevoie de teatru atunci cînd peste tot în lumea asta e cîte un foc de stins? O tăcere de gheaţă se aşterne peste actori şi peste sală. Înainte ca lumina să se stingă, înainte ca bezna să fie deplină, ca înainte de Creaţie, Bruscon, Actorul, Creatorul de Teatru, apucă să spună: „Presimţisem!” Publicul, cel prezent, nu acela din cătunul austriac plecat să stingă incendiul, aplaudă. Aplaudă cu bucuria aceea care te cuprinde cînd uiţi ce te aşteaptă dincolo, afară. Napoleon, adică Stalin, de fapt Einstein, ba nu, Hitler, nu domnule!, Churchill, Marcel Iureş carevasăzică se înclină. Broboanele de sudoare de pe faţă îi dau o strălucire spectrală. Marcel îi cheamă alături şi pe ceilalţi. Ecourile gîndurilor sale, cutia de rezonanţă a vorbelor lui grele. Valeria Seciu, Constantin Drăgănescu, Afrodita Androne, Vitalie Bantaş. Actorul şi-a dat jos măştile şi fardul. Nu este obosit, este epuizat.  Mulţumeşte oamenilor cu o simplitate care nu se învaţă la nici o academie de teatru. I se umplu ochii de lacrimi, mie mi se pune un nod în gît. La naiba! O forţă străină mă aruncă înapoi în timp. Teatrul Bulandra, „Cu uşile închise”, Sartre. Acum 30 de ani. Atunci l-a văzut întîia dată. Şi am înţeles. Tot cu un nod în gît. Dar şi cîtă bucurie!

Marcel Iureş joacă de 10 ani „Creatorul de Teatru” al lui Thomas Bernhard. Bineînţeles că am greşit. Nu joacă, trăieşte. Bruscon, Creatorul de teatru este actor şi demiurg al meseriei sale. Sau cel puţin aşa crede. Discreţionar şi megaloman, profetic şi paranoic, vizionar şi vulnerabil, misogin sensibil şi tată imposibil, Bruscon-Iureş repetă drama omului cu inteligenţă superioară, care conştientizează mediocritatea semenilor. A sătenilor, care alcătuiau publicul preponderent al spectacolelor sale, a propriei familii, a ţării în care s-a născut. De aceea s-a refugiat în creaţie. Un univers paralel, în care totul este posibil. Bruscon a scris o piesă de teatru de nejucat, în care se amestecă personaje fabuloase, genii şi monştri ai istoriei. Delirul verbal al Creatorului ascunde adevăruri profunde. Dezamăgire, resemnare. Umorul monologului său nesfîrşit biciuie mintea prea odihnită şi ordinea patriarhală a unei Austrii roasă pe dinăuntru de prefăcătorie, bigotism şi nesimţire. Austria rurală, care dedică zile anume din săptămînă fabricării cîrnaţilor şi a sîngeretelui. Bernhard este un Cioran austriac, îşi iubeşte ţara detestînd-o pînă la disperare.

Marcel Iureş vrea să joace în continuare „Creatorul” la Teatrul Act. Este spectacolul care „nu a zguduit munţii, ci doar minţile. Şi în orice caz, pe toţi cei care au putut să vadă acest spectacol”. Sînt cuvintele Marinei Constantinescu pe care îmi permit să le folosesc drept reclamă la ceva care este altceva decît un act de cultură. „Creatorul” este insula magică a unui artist. Pe această insulă poate ajunge oricine. Oricine înţelege.