July 2011 ↓

Nu, nu este vorba despre acea Biancă şi nici despre acea Alină!
Ce ştim noi că face un adolescent în România anului 2011? Stă între 10 şi 15 ore pe zi în faţa calculatorului. Cînd nu navighează, mai doarme, cînd îl răzbeşte foamea îşi cumpără un meniu de la KFC sau o superşaormă de la Dristor. Mai dă cîte un examen, îl ia, îl pică, nu contează, lumea nu se schimbă. Mai iese, rar, cu prietenii să vadă un film la mall. Prietenii sînt oricum acolo, pe net, mereu. Zi şi noapte. Ar mai fi ceva. Cînd părăseşte reţeaua, adolescentul nostru se întîlneşte cu părinţii, cu care întreţine o stabilă relaţie de colaborare financiară. Bani de buzunar, bani pentru schimbat PC-ul, bani pentru ceva haine. Aşa stînd lucrurile, conflictul dintre generaţii pare o noţiune depăşită.

Bianca Răzor şi Alina Rotaru sînt două adolescente care contrazic orarul de mai sus. Bianca şi Alina nu sînt din alt film, dar şi-au stabilit alte priorităţi. Pentru că au o pasiune. Pasiunea lor poartă un nume. Atletism. Cool, atletism! Asta chiar le oferă o aură de extravaganţă, pentru că generaţia lor nu dezvoltă pasiuni, ci obiceiuri de consum. Bianca are 16 ani şi e din Cluj, iar Alina are 18 şi e bucureşteancă. Sînt două fete frumoase şi vesele, care te privesc în ochi atunci cînd îţi vorbesc. Cînd îţi povestesc cum visau ele să cîştige medalii de cînd erau mici, mici. Cum le-au dus părinţii de mînă la stadion şi cum a fost la primele antrenamente. Nu suflă o vorbă despre cît de greu este să alergi şi să te pregăteşti de unul singur, tu cu antrenorul şi cronometrul. Sau ruleta.

Bianca şi Alina au cîştigat medalii la Europenele de juniori de la Tallin, pe care ţi le arată cu bucuria copilului care şi-a dobîndit prin muncă cinstită jucăria preferată. Bianca a luat aur la 400 de metri, Alina, argint la săritura în lungime. Au intrat în redacţie împreună cu Gabi Szabo, nu mai explicăm cine e Gabi Szabo, într-un perioadă a zilei în care noi eram foarte preocupaţi să aflăm de ce s-au certat MM cu Ronny şi de ce nu-l mai vrea Şiman pe Dragomir, înţelegeţi, ardea cămaşa pe noi, iar fetele astea au picat în mijlocul nostru cu aerul lor de extraterestre medaliate, revoltător de tinere, zîmbindu-ne galeş dinapoia aparatelor dentare permanente. Ele, nişte copii cu vacanţe scurte şi cantonamente lungi, ne dădeau fără să ştie o mînă de ajutor. Să ne însănătoşim. Am reacţionat previzibil, aşa că am simţit nevoia să respirăm acelaşi aer cu ele şi cu Gabi, care arăta ca o colegă puţin mai experimentată. Au vorbit natural şi cu plăcere despre munca lor, iar exuberanţa acestor fete ne-a spus mai multe decît o mie de meciuri de fotbal şi decît un milion de conferinţe de presă ale lui Naşu’.
Bianca şi Alina vor să participe la Olimpiadă. Vor să îşi îmbunătăţească recordurile, să îndeplinească baremurile. Bianca şi Alina vor. Vor ceva anume. Cîţi dintre noi ştim ce vrem? Noi, maturii, noi, cei trecuţi prin viaţă.

Vina lui Mircea Sandu nu trebuie căutată în hîrtii. Nu în hîrtiile pentru meciul cu Argentina

A trecut vremea exerciţiilor literare. A pamfletelor încărcate de metafore şi de sarcasmul bine dozat al scriiturii. Unor oameni e bine să le spui foarte clar ce părere ai despre cum îşi fac treaba. Simplu, fără floricele de stil. Uite, aşa cum i-a dat replica preşedintele Mircea Sandu lui Dorinel Munteanu. Şeful suflării fotbalistice româneşti l-a pus la punct scurt pe fostul internaţional. Să-şi vadă antrenorul Galaţiului de treaba lui, să ia aminte că a luat bătaie de la Petrolul! Ce-i treaba lui că nu mai vine Argentina? Auzi ce tupeu, să pui lipsa sud-americanilor pe seama crizei din fotbalul românesc!

Dimineaţa l-a prins mai puţin ofensiv pe Mircea Sandu, fiindcă abandonul Argentinei devenise realitate. Conferinţa de presă era parte din scenariul dezvinovăţirii. Contractul dintre români şi argentinieni devenise o foaie de hîrtie inutilă, mai ales că nu conţinea clauza referitoare de neprezentarea invitaţilor. Bine, bine, clauze, prevederi, chichiţe avocăţeşti, dar, măi fraţilor!, fusese la mijloc şi un gentlemen’s agreement. Zîmbiţi, aveţi tot dreptul! Mai puţin cei mulţi care au apucat să-şi comande bilete pentru marea sindrofie. Domnii de la Bucureşti s-au întîlnit cu domnii de la Buenos Aires. Şi a ieşit o cacealma.

Şi care-i, dom’le, vina federaţiei că ăia ne-au tras clapa? Totul era organizat, pus pe hîrtie, se plătiseră şi 720.000 de dolari avans din totalul celor 1 milion două sute, la stadion se transpiră pentru ultimii metri de gazon, iar lucşii reflectoarelor iau ochii primarului aflat în inspecţie pe şantier. Da, dar răul nu a fost făcut acum, ci în etape. În ani şi ani de decădere a fotbalului patronat cu suficienţă de FRF şi surata ei mai mică, dar la fel de lacomă, LPF. Argentina nu mai vine la inaugurarea National Arena pentru că României îi poţi trage clapa. Argentinienii au înţeles că României îi poţi arăta lipsă de respect, fiindcă România este o ţară din urna a patra valorică şi se comportă ca o ţară din urna a cincea valorică atunci cînd în Brazilia trimite o selecţionată second hand, iar la tragerea de sorţi pentru Mondialul din 2014 e reprezentată de o delegaţie formată din Kassai, Neagoe şi Costeşin.

Argentinienii sînt nişte mitocani care şi-au permis să fie mitocani, pentru că Mircea Sandu, şi nu altcineva, a condus descompunerea lentă a fotbalului românesc. Cum Belodedici promite performanţe la juniori peste 15 ani, în mod real ar fi nimerit să perfectăm următorul amical cu Argentina peste vreo 20. Julio Grondona, omologul lui Naşu’, va fi trecut binişor peste sută, aşa că putem vorbi chiar despre continuitatea proiectului.

Dacă v-aţi plictisit de fotbal chiar înainte să înceapă, hai să vorbim un pic despre tenis. O poveste despre Simona, Irina şi nişte fete din Spania

Semifinală la Openul feminin din Herăstrău. Soare cu vînt, un amestec nu foarte potrivit pentru tenis. Antrenorul stă ascuns sub un prosop alb. De sub şapca tot albă ghiceşti privirea îngrijorată a omului care una stabilise înainte de meci şi alta vedea din tribună. Tactica era clară, luase în calcul specificul adversarei şi avea două variante. Prima. Mingi lovite din urcare, pe domnişoara bronzată de dincolo de fileu. Pe mediana terenului, cum le place să spună comentatorilor de specialitate. Dacă nu dădea roade planul A, se apela planul B. Să nu-i dăm ritm spaniolei şi să o plimbăm pe extremele suprafeţei de joc. Asta am aflat imediat după meci de la jucătoarea noastră, care părea să ţină foarte bine minte ce-i spusese antrenorul. Doar că nu aplicase. Jucătoarea este Simona Halep, antrenorul este Tomai Firicel, iar în rolul spaniolei fusese distribuită numita Laura Pous-Tio. Numărul 84 WTA şi merituoasă cîştigătoarte a Jocurilor Mediteraneene în 2005, un fel de Daciadă a ţărilor cu palmieri. O muncitoare cu racheta. Serioasă, concentrată, precisă. Şi cam atît.

Partida a fost scurtă. 6-0, 6-3 pentru Laura Pous Tio. Halep a căzut în plasa jocul de regularitate al adversarei, a stat departe de fundul terenului şi a lovit tîrziu mingile. A vrut să rezolve momentele delicate cu execuţii decisive. De dincolo de fileu i s-a răspuns cu o regularitate deprinsă în ani de trudă pe zgură. Românca a reacţionat precipitat, arătîndu-ne că excesul de ambiţie poate fi la fel de neproductiv ca lipsa ambiţiei. Supramotivarea lucrează uneori în sens invers, pentru că obturează canalele fine ale lucidităţii. În locul unei mobilizări calme, a unei agresivităţi reci, programate, Halep şi-a tratat oponenta ca pe un duşman care avea obrăznicia să-i răspundă la aproape orice minge bubuită de ea. Peretele iberic absorbea frustrările româncei, materializate în greşeli neprovocate. Racheta buşită pe pămîntul roşu nu a fost doar o descărcare nervoasă. Era recunoaşterea inferiorităţii. Planul C.

Cu o oră înainte de povestea asta, Irina Begu arătase în cealaltă semifinală cum poate fi învinsă o spaniolă hrănită cu zgură din fragedă pruncie. Carla Suarez Navarro, un titirez tuns băieţeşte, care loveşte reverul cu o mînă, s-a făcut şi mai mică decît este în realitate pentru că a întîlnit pe cineva care în afară de voinţă lucrează şi la capitolul acela mai greu accesibil: inteligenţă în joc. Un repertoriu variat de lovituri, ruperi de ritm, consistenţă ilustrată prin mai puţine greşeli neforţate. Victoria Irinei a venit firesc. 6-4, 7-5.

Acum urmează partea cea mai dificilă, fiindcă minunata noastră teorie poate fi demontată în finala Irinei cu Pous-Tio. Caz în care ne vom ascunde şi noi sub un prosop alb. Sau poate nu noi ar trebui să ne ascundem?