June 2011 ↓

Contra sumei modice de 100 milioane euro, televiziunile şi-au cîştigat dreptul să stea alţi 3 ani în genunchi în faţa LPF

Zarurile au fost aruncate. Nu, nu e bine, asta poate fi remarca unui jucător de casino, iar noi în fotbal avem domni. Domnii încasează acum 100,44 milioane de euro pentru trei ani, sumă pe care o putem scrie şi 100.440.000, astfel încît cei care beneficiază de spectacolul produs de echipele domnilor să realizeze cîţi bani poţi cîştiga vînzînd meciuri precum Concordia Chiajna-Ceahlăul sau CS Mioveni- Pandurii. Asta ca să luăm doar cîteva capete de afiş dintre partidele pe care Liga I le va programa din a doua jumătate a lui iulie încolo. Deci nu zarurile au fost aruncate, ci banii. Sau poate nu. Orice societate respectabilă, cu o forţă financiară importantă şi cu o cotă de piaţă considerabilă, cazul RCS-RDS, îşi face anumite calcule de rentabilitate. Profitabilă sau nu, e afacerea lor.

Afacerea amatorului de fotbal este să aibă acces la un produs cît mai atractiv, pe un abonament cît mai accesibil. Ca să se întîmple aşa, este necesar ca nevoile consumatorului de fenomen sportiv să fie satisfăcute de furnizorul de servicii televizate. Acestea sînt canalele TV care au obţinut unul sau mai multe pachete ale meciurilor din Liga I. Experienţa recentă arată că bucuria în sine a cumpărării drepturilor de a televiza partidele în dauna concurenţei i-a făcut pe mulţi dintre conducătorii acestor canale să uite că pentru banii foarte mulţi pe care i-au plătit Ligii (cluburilor), puteau şi erau datori să pună condiţii. Or, din felul în care s-a derulat contractul anterior, a părut că LPF dictează, iar televiziunile pun capul în pămînt. Motivele acestei pasivităţi rămîn totuşi neclare. Nepricepere sau interes ocult? Poate vom afla cîndva.

Într-un campionat care suferă din cauza lipsei de calitate a jocurilor, creşterea temperaturii mediatice a unui eveniment (interviuri cu antrenorii şi fotbaliştii înainte şi după meci, ba chiar la pauză, la vestiar, la marginea terenului, la panourile publicitare, conferinţe de presă săptămînale la care să participe antrenorii principali, nu replicile secunde ale acestor, acces la antrenamentele din timpul săptămînii) ar conta foarte mult. Sînt lucruri care se întîmplă în mod curent în ţările la care ne uităm cu jind. Ce a livrat în schimb Liga domnului Dragomir? A stabilit regulile. A dictat, a condiţionat. Concesiile lor, rare şi nesemnificative, trebuiau să fie parte a obligaţiilor ferme faţă de cei care duc în cîrcă o întrecere anemică, plină de partide greu de privit şi pentru cei a căror pasiune în viaţă esta să numere cornere.

Aşa cum anticipam, Mitică Dragomir a reuşit încă o dată să iasă din încercuire. De data asta vorbind despre opţiunile full HD şi întinzînd flori în direcţia contestatarilor. Care se vor face mici, mici, ca micii care sfîrîie pe marele grătar naţional. O lecţie de viaţă.

A trăi, a fi, a sfida bătrîneţea. Despre un mod de a refuza sfîrşitul

O poveste despre Jeannie Longo scrisa ieri de colega mea Roxana Fleseru. Nici un comentariu pe gsp.ro. De ce ar merita vreun comentariu o femeie trecută de prima tinereţe care nu se mai dă jos de pe bicicletă? Fiindcă asta face franţuzoaica Jeannie Longo la aproape 53 de ani, dă la pedale şi stabileşte recorduri. Cîştigă titluri în continuare. Ultimul, cel de campioană a Franţei la contratimp, în finală cu Christel Ferrier Bruneau şi Audrey Cordon, două fete de vîrsta fiicelor pe care venerabila ciclistă le-ar fi putut avea. Fotografia este şocantă, o doamnă de peste 50 de ani, pe al cărei chip stau săpaţi zecile de mii de kilometri parcurşi pe bicicletă, încadrată de o blondă de 31 plesnind de sănătate şi de o puştoaică brunetă de 21, care nu şi-a pierdut zîmbetul adolescentin.

Uitasem de Jeannie Longo. Devenise filă de istorie, o amintire din vremurile apuse, cînd olimpiadele te ţineau lipit de televizor cît era ziua de lungă. Sau noaptea. O uitasem, fiindcă ea aparţine altui timp. Jeannie concura din vremea studenţiei mele. Demult, demult. Concura şi cîştiga titluri. Olimpice, mondiale, europene. Ciclismul feminin a început să existe cu adevărat, măcar pentru cei din generaţia mea, datorită domnişoarei Longo. O franţuzoaică al cărei nume are rezonanţe italieneşti, născută în Alpi, dar care a preferat pedalele schiurilor. 1157 de curse cîştigate, 13 medalii de aur mondiale.

Jeannie Longo crede că retragerea e o formă de înfrîngere. Un eşec. Gîndeşte aşa şi acum, la o vîrstă cînd încep să te doară oasele şi muşchii, cînd e greu, tot mai greu să te dai jos din pat dimineaţa, fiindcă organismul sfidează comenzile creierului, iar uneori se întîmplă invers. Ce fel de poveste ne spune totuşi madame Longo-Ciprelli, de trei ori laureată a Marii Bucle? Ce mesaj e în cariera care se confundă cu viaţa acestei femei? Dorinţa de a cîştiga, de a fi cel mai bun? Posibil. Spectrul tinereţii pierdute? Fuga de bătrîneţe, în cazul ei pe două roţi, prin propulsie proprie? Mai degrabă. Cu riscul ca lumea “normală” să te studieze ca pe un exemplar suspect. O femeie pe bicicletă, evadată din plutonul altei lumi, pedalînd vioaie în era I-Pad ca să scape de reumatism. Romantic şi desuet, înduioşător şi vibrant. Viaţă.

Wimbledon a rămas fără români. Asta în cazul că va băga cineva de seamă în afara noastră

Am sperat. Noi, inocenţii. Ceilalţi ne-au atras atenţia, dar noi nu i-am ascultat. Era 6-3 pentru Simona după primul set, în care românca nu făcuse decît o greşeală neforţată. Servea bine, o plimba stînga-dreapta pe Serena, lebădă neagră cam corpolentă care începuse să gîfîie. Cel puţin aşa ni se părea nouă atunci cînd am intrat cu pieptul bombat la şedinţa de sumar. Gata, avem pagina întîi! Rapid, CFR şi Steaua, vă daţi seama, Steaua!?, mai pot să aştepte. Mai dăm şi altceva, nu doar fotbal! Halep o bate pe Serena Williams. Şoc la Wimbledon! Peste ani, o răzbună şi pe Irina Spîrlea, bătută de Venus şi ironizată de papa Richard. “Curcan mare, gras şi alb”. Remember?

Spîrlea s-a lăsat demult de tenis, dar şedinţa noastră de sumar s-a terminat numai de cîteva minute. Terminat e şi meciul speranţei Halep, care pînă la final i-a mai luat americancei doar trei game-uri. 6-2, 6-1 pentru Serena. Serena înviase şi jucase din ce în ce mai solid, în timp ce Simona părea micuţă, tot mai micuţă, cît o mogîldeaţă albă rămasă fără tupeul ei tătăresc în faţa campioanei de anul trecut a Wimbledonului. Şi mai repede încheiase meciul Alexandra Dulgheru, bătută de Svetlana Kuzneţova cu 6-0, 6-2, scor la care nu are nici un rost să încercăm vreun comentariu tehnic, ci doar unul gazetăresc, deci răutăcios. Alexandra Dulgheru zisă şi Piti. Mai bine Pitie, ca în franceză. Milă, adică. Fie-vă milă, rusoaicelor, americancelor!

Din ce aluat sînt plămădiţi fetele şi băieţii aceştia? De ce chemăm una-două trainerul să ne maseze muşchii şi să ne panseze o zgîrietură care nu se vede decît cu microscopul? De ce ne speriem atunci cînd simţim că am putea cîştiga? Cine ne sperie? Ce o fi înţeles Virginia Ruzici din meciul Simonei Halep? Virginia Ruzici era în tribună, acolo, la cîţiva metri. Virginia Ruzici a cîştigat Roland Garros. Virginia Ruzici e româncă. Deci nu asta ar fi problema. Dar care? Oricum, aici nu am de gînd să-i cer părerea lui Răzvan. El este în Austria, construieşte un grup unit.