Moda Llosa, tendinţa Florescu
Privim fotbal şi citim romane din plăcere. E mesajul unui om care a marcat literatura
Mario Vargas Llosa şi George Florescu sînt doi oameni la modă. Cel puţin aşa crede primul despre el însuşi. Cică e o modă să dai […]
Privim fotbal şi citim romane din plăcere. E mesajul unui om care a marcat literatura
Mario Vargas Llosa şi George Florescu sînt doi oameni la modă. Cel puţin aşa crede primul despre el însuşi. Cică e o modă să dai în Florescu, purtătorul fortuit al nedoritului, hulitului şi prea puţin transpiratului tricou cu numărul 10 al naţionalei. Nu, nu e, staţi liniştiţi, ca să fii la modă trebuie să fi făcut ceva important! Fiindcă ştiu sigur că punţile Internetului au fost tăiate în jurul cetăţii reprezentativei române, nu am conştiinţa încărcată că rîndurile mele vor destabiliza centrul median al echipei care va juca nu peste multe ore pe Stade de France.
Dacă totuşi, prin absurd sau printr-un porumbel călător, articolul va ajunge cumva sub ochii lui George şi ai colegilor lui, mă gîndeam să le spun o poveste despre fotbal şi literatură, loc în care intră în scenă domnul Mario Vargas Llosa, ultimul laureat al premiului Nobel. Iar scopul nu este acela de a le demonstra fotbaliştilor cît de culţi sînt ziariştii şi cît de ignoranţi ar fi fotbaliştii. Se întîmplă totuşi că marele scriitor peruan, un mare microbist, îmi este destul de cunoscut, de-a lungul anilor citind mai multe dintre romanele sale. Cu destul noroc şi ceva insistenţă am reuşit să ajung în preajma dumnealui. Nu l-am întrebat despre „Războiul sfîrşitului lumii”, ci despre fotbal. S-a bucurat.
Ideea de bază a scurtei mele convorbiri cu Llosa a fost că fotbalul fascinează la fel ca literatura de bună calitate atunci cînd oferă spectacol. Cînd e accesibil. Ca o mîncare gustoasă şi uşoară. Plăcerea de a privi fotbal, mai spunea Llosa, nu trebuie desconsiderată ca o lipsă de gust sau de nivel intelectual. Pentru că a locuit o mare parte din viaţă la Londra, laureatul cu Nobelul pentru literatură ţine cu Chelsea, mai exact cu acea echipă a lui Chelsea în care se regăsea şi Dan Petrescu, nu cu Chelski de inspiraţie abramoviciană. Real Madrid şi naţionala Braziliei sînt celelelalte preferinţe fotbalistice ale lui Llosa. Banal? Poate. Previzibil? Mda. Dar firesc. Natural. Un om ale cărui cărţi, altfel tulburătoare şi profunde, pot fi citite, înţelese şi gustate inclusiv de copii de şcoală primară aduce un elogiu fotbalului plăcut ochiului. Eleganţei de inspiraţie madrilenă, imaginaţiei brazilienilor, un soi de replică în şut, dribling şi gol a realismului magic de care e străbătută cam toată literatura sud-americană.
Nu cred că Mario Vargas Llosa a văzut la lucru naţionala României, dar dacă i s-ar fi întîmplat, sigur ar fi fost dezamăgit. Ca toţi microbiştii din Univers, peruanul nu caută într-un meci forţa grupului ori farmecul blocului funcţional. El însuşi a cîştigat Nobelul fiind victima unei confuzii a limbii de lemn şi a gîndirii de oţel forjat a juriului, care a crezut că în cărţile lui Llosa ar fi „cartografiat structurile puterii”. O prostie imensă, căci opera creatorului „Mătuşii Julia şi condeierul” este mai ales despre iubire. Ca şi fotbalul, dragă George. Cît despre modă, da, e o modă să joci şi să scrii spectaculos în ziua de azi. Dar bănuiesc că Răzvan nu v-a spus asta.