September 2010 ↓

Clenbuterolul este un medicament bronhodilatator şi se foloseşte în tratarea astmului bronşic. Asta dacă eşti un simplu spectator cu probleme respiratorii. Alberto Contador s-a tratat în timpul Turului Franţei cu o doză inferioară concentraţiei necesare unui bolnav de astm. Dar asta se numeşte dopaj, fiindcă produsul incriminat nu i-a eliberat ciclistului fruntaş în întrecerea capitalistă doar căile respiratorii, ci şi muşchii. Clenbuterolul creşte masa musculară şi arde grăsimile (tag-uri - Mutu, sibutramina, Fiorentina, Răzvan, naţionala).

Contador va pierde titlul din Le Tour, iar acesta îi va reveni, probabil, luxemburghezului Andy Schleck, care, la rîndu-i, ar putea fi dovedit că s-a tratat cu vreun medicament antidepresiv, pentru a sta în coasta spaniolului. Nu jucăm nici rolul dezamăgiţilor, nici pe acela al surprinşilor. Naivitatea plus ipocrizia dau o formă agresivă de prostie. Ciclismul profesionist e, de fapt, o competiţie farmaceutică, nu o întrecere sportivă. Poate a fost odată, deşi bătrînul Jacques Anquetil mărturisea altceva spre apusul vieţii.

În toată povestea, mai rău va suferi o anumită elită care se încăpăţîna să vadă în ciclism un refugiu romantic. Poezia mişcării, expresia distilată a efortului fizic. Ultimul bastion al sportului în calea expunerii excesive prin spectacole grandioase de genul Champions League, NBA ori Super Bowl. Natural, ciclismul profesionist, din care ţîşnesc fîntîni arteziene de substanţe interzise, ar trebui să lase definitiv locul ciclismului plezirist. Biciclismului de şosea sau utilitar. Asta în cazul că nu v-ar veni ideea să luaţi clenbuterol pentru a ajunge mai repede la serviciu cu bicicleta.

Urmează meciul cu Franţa. Cu “10″ pe spate, Găbiţă Tamaş ne promite driblinguri în cascadă

Tineri. Ăsta nu-i un defect. Dezinhibaţi. Nici ăsta. Tupeişti. Nici măcar, dar, nu ştiu cum naiba, suma acestor calităţi iese pe minus. Nu au cute pe frunte, fiindcă nu au griji. Trecem peste grija zilei de mîine, fiindcă asta e destinată oropsiţilor sorţii. Iar ei fac parte din grupul select al celor aleşi. Dar şi ei ar trebui să aibă griji. De exemplu, grija că reprezintă ceva anume, ceva abstract numit “ţară”, ceva care conţine şi altceva decît restaurante, malluri şi cluburi de fiţe. Cum ar fi cultura, istoria, tradiţia, aspiraţiile oamenilor care au crezut în nişte idealuri. Inclusiv în idealuri fotbalistice. Citiţi ce spune Bujor Hălmăgeanu, ce suferinţă  se ascunde în sufletul unui fost fundaş care îşi rupea piciorul chiar înaintea Mondialului din Mexic ‘70!

Tineri, dezinhibaţi, tupeişti. Dacă îndrăzneşti să le spui ceva, îţi aruncă un “mucles” şi îţi trîntesc în nas portiera maşinii unde din boxe răsună voci de manelişti castraţi. Sau îţi zîmbesc suficient, iar dacă ai noroc îţi recită texte expirate - <şi mîine-i o zi>, <noi am stricat-o, noi o reparăm, ne concentrăm pe următorul meci>, <şi ei sînt oameni, au tot două picioare>, <importante sînt cele trei puncte puse în joc> (inclusiv la meciurile amicale, Loby?), apoi îţi promit la mişto că vor da mingea printre picioarele unui adversar, a, jucăm cu Franţa?, şi ce dacă?, dăm urechi şi francezilor dacă primim tricoul cu numărul 10, că şi aşa îl aruncăm de colo, colo prin vestiar, care joci, bă cu 10 azi, Georgică?, nu mai vrei, Găbiţă, hai, ia-l tu, că te-ai cuminţit la West Bromwich Albion. Evident, single malt-ul nu miroase ca poşircile noastre naţionale.

Tineri, dezinhibaţi, tupeişti, fără grija zilei de mîine. O generaţie de fotbalişti mediocri, care reprezintă România fotbalistică în lipsa altora mai buni. Aceasta este echipa naţională înaintea partidei cu Franţa. Şi înaintea celorlalte partide oficiale pentru turneele finale viitoare şi inaccesibile. Staţi liniştiţi, nu voi spune că este o întîlnire decisivă. Nici capitală. Nu voi apela la noţiuni seci ca orgoliul şi mîndria. Voi intra în jocul vostru încîlcit, la alibi, o pasă în spate, una laterală, încă una în spate, apoi centrare pe vîrful care se sprijină cu spinarea de pieptul fundaşului francez, şi vă voi spune că este un meci ca oricare altul, cu o echipă mai bună decît a noastră, pe care, totuşi, am putea să o învingem dacă am lua ceva în serios - importanţa numărului de pe spate, emblema de lîngă inimă, prilejul de a arăta că  sîntem alţii decît cei pe care îi returnează Sarkozy.

Ştiu că Răzvan nu vă mai lasă să citiţi presa. Deci nu aveţi motiv să vă enervaţi sau, Doamne fereşte!, să vă ambiţionaţi! Are dreptate. Nu citiţi! Vă stricaţi ochii.

Mircea Sandu crede că fotbalistul român e prea odihnit. Nu-i exclus să aibă dreptate  

Ne-am lenevit. Mai tare, cam de acum 12 ani, de cînd doi studenţi pe numele lor Larry Page şi Sergey Brin au fondat Google. Pe atunci, încă apelam la memoria proprie şi la memoria colectivă. La bibliografii şi la colecţii de ziare. Google avea să fie cel mai puternic motor de căutare pe Internet şi urma să fie folosit de o lume întreagă, în scopuri dintre cele mai diferite. Google ne ajută atît de mult şi ne dă atîtea informaţii mură în gură, încît ne-am pierdut antrenamentul de a gîndi şi buna obişnuinţă de a căuta în cărţi.

Despre lipsa de antrenament vorbeşte şi Mircea Sandu. E adevărat că nu despre cel mental, ci despre cel fizic. Dar introducerea-pretext legată de aniversarea Google are o noimă. 1998, anul lansării la apă a invenţiei lui Brin şi Page, este şi anul ultimei noastre participări la un Mondial de fotbal. Din ‘98, am început să ne odihnim mintea şi muşchii, găsindu-ne tot soiul de alibiuri. Cel puţin la noi, românii, teoria funcţionează. Să revenim însă la teoria preşedintelui FRF.

Modelul fotbalistului de pe fruntea căruia curg picături de transpiraţie atrage şi sensibilizează. Obosit după antrenamentele solicitante, zice Naşu’, acestuia nu i-ar mai arde să colinde barurile şi cluburile de noapte, lucru de care totuşi ne îndoim. Mircea Sandu a observat însă ceva ce simţim cu toţii. Avem un campionat populat cu sumedenie de pietoni încălţaţi cu ghete de fotbal cu crampoane. Preşedintele FRF spune că echipa naţională este beneficiara muncii de la cluburi şi atrage atenţia asupra faptului că jucătorii unor importante grupări din prima ligă stau foarte prost la capitolul pregătirii fizice. Mulţi dintre antrenori s-au modernizat, adaugă preşedintele, şi nu mai pun preţ decît pe pregătirea specifică a jocului. Ca urmare, ar trebui reintroduse testele fizice, ca minimă garanţie a siguranţei în exploatare a unui jucător de fotbal.

Google nu ne învaţă să alergăm, dar ne-a demonstrat că o idee poate schimba lumea. Ideea bună, chiar dacă îi aparţine lui Mircea Sandu, este să revenim la valorile tradiţionale. În cazul de faţă, la antrenamente fizice adevărate. Altă idee, nu a preşedintelui de data asta, ar fi ca şi naţionala să respecte principiile de bază ale fotbalului. Unul ar fi că se joacă privind mai ales spre poarta adversă, nu la propriul portar. Că se vor numi Florescu, Georgescu sau Vasilescu, cei care vor păşi pe Stade de France au datoria minimă faţă de fotbal să mai şi atace. Dacă tot legăm reconstrucţia de preceptele şcolii franceze, e timpul ca Marica, după ce a furat mireasa, să-i înşele şi vigilenţa lui Mexes.